Cuvânt duhovnicesc şi învăţătură sfântă despre (ne)îngenuncherile în Biserică şi din timpul Sfintei Liturghii

Cuvânt duhovnicesc şi învăţătură sfântă despre (ne)îngenuncherile în Biserică şi din timpul Sfintei Liturghii…


Simbolul Credinţei pune un accent deosebit pe „aşteptarea învierii morţilor şi viaţa veacului ce va să fie“. De la începuturi, această aşteptare a definit şi defineşte încă starea trupului Bisericii. Într-adevăr, Învierea lui Iisus Hristos şi Veacul ce va să fie au constituit axa principală şi miezul misiunii apostolice. Asupra acestui punct, conţinutul învăţăturii Părinţilor este neschimbat. Cuvintele Apostolilor şi Părinţilor nu făceau de fapt decât să oglindească viaţa şi practica Bisericii aşa cum erau trăite în sânul comunităţilor bisericeşti creştine de la Rusalii sau Cincizecime - ziua de naştere a Bisericii, şi împărăţia ce va să vină, „care este aici deşi nu a sosit încă“…

De-a lungul secolelor întregii sale istorii, Biserica va depune întreaga strădanie în a păstra intactă această orientare apocaliptică şi această perspectivă eshatologică…

Studiul izvoarelor canonice şi patristice ne permite să constatăm că refuzul de a îngenunchea constituie o foarte veche practică bisericească şi o atitudine teologică. În sânul Tradiţiei canonice a Bisericii, soluţia acestei probleme a fost indicată oficial mai întâi de un Părinte al Bisericii, Sfântul Petru - Arhiepiscop al Alexandriei (300 - 311), al cărui canon 15 afirmă că spre deosebire de miercuri şi vineri – „zile în care Tradiţia ne prescrie pe bună dreptate să postim: miercurea pentru sfatul ţinut de evrei pentru vânzarea Domnului, iar vinerea pentru Patima pe care a îndurat-o pentru noi – duminică sărbătorim o zi de bucurie pentru Cel care a înviat în acea zi, în cursul căreia nu ne plecăm genunchii, după Tradiţia pe care am moştenit-o”.

Astfel ziua aceasta nu mai este „ziua lui Yehova“, aşa cum era sâmbăta Vechiului Testament; încă de la început, ea a fost sărbătorită ca zi a învierii Domnului.

De aceea, canonul o numeşte „zi a bucuriei“. Refuzul îngenuncherii se face deci din iubire pentru cel înviat.

Apoi cele două Sinoade din secolul al IV-lea, Sinodul local de la Neocezareea (319) şi primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), îi dau soluţia definitivă, acordându-i o valoare ecumenică. Canonul al 5-lea de la Neocezareea exclude orice idee de îngenunchere în momentele legate de înviere şi de plinirea vremurilor din viaţa Bisericii.

Dat fiind totuşi că răul obicei al îngenuncherii persista, un alt părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare al Cezareei (370 - 379) a revenit asupra acestei probleme, aducând argumente teologice împotriva îngenuncherii: „Şi ne facem rugăciunile în picioare în ziua cea dintâi a săptămânii, nu numai pentru că, înviaţi în Iisus Hristos, aspirăm la cele cereşti, ci rămânând în picioare în ziua învierii amintim duhului nostru harul ce ni s-a dat, dar şi că această zi, cea dintâi a săptămânii, este chipul veacului ce va să vină”.

De fapt, în cursul acestor secole, III şi IV, problema a găsit un răspuns deplin. Începând cu această epocă, această problemă canonico - liturgică trebuie să fie considerată, din punct de vedere teologic şi canonic, ca fiind definitiv rezolvată. Biserica nu a resimţit nevoia să revină asuprea ei. Dar un anumit mediu şi anumite condiţionări psihologice, religioase sau sentimente au pătruns totuşi trupul Bisericii de-a lungul secolelor.

Aceste alunecări au făcut adesea să revină problema în actualitatea bisericească practică şi, de aceea, de fiecare dată Biserica a trebuit să reamintească neajunsurile acestei practici şi a încercat să nimicească această scâlciere liturgico - canonică. De-a lungul istoriei, un alt Sinod din secolul al VII-lea, cel de-al şaselea Sinod Ecumenic in Trullo (691) stă mărturie a acestui lucru.

Pentru Tradiţia liturgico - canonică bimilenară a Bisericii, poziţia trupului omenesc este capitală pentru participarea credincioşilor „la rugăciunile adresate lui Dumnezeu în biserică” (Canon 20/Sinodul I) şi ea nu poate în nici un caz să fie lăsată la voia fiecăruia, şi cu atât mai puţin nu poate fi improvizată.
Încă de la început, Biserica a vegheat la deosebirea faţă de perioadele de post şi de pocăinţă, atât a Paştelui cât şi a Euharistiei şi a Dumnezeieştii Liturghii, şi le-a asociat cu splendoarea învierii şi aşteptarea Veacului ce va să fie.

Este foarte semnificativ faptul că Biserica interzicea Euharistia în cursul zilelor de post. Această interdicţie, ca urmare, a fost limitată la perioada Postului Mare, dar noţiunea şi perspectiva ultimă rămân aceleaşi: împărtăşania – atât duminicală cât şi zilnică – rămâne un eveniment eshatologic şi nu poate fi decât festivă, strălucitoare, plină de bucurie.

De aici, caracterul său incompatibil cu orice atitudine de pocăinţă, ceea ce caracterizează atât postul cât şi îngenuncherea; aşadar nu ne rugăm în genunchi, doar în picioare. Aceasta este motivul pentru care nu îngenunchem nicidecum în cursul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii.

De altminteri, trebuie să reamintim în această privinţă un alt aspect al vieţii bisericeşti: monahismul, acest martor tăcut al orientării eshatologice a Bisericii. Monahismul a păstrat Tradiţia liturgică şi canonică stabilită de sinoade şi de rânduiala eclesială neîntreruptă şi bimilenară. Această practică tradiţională se poate constata cu uşurinţă la Sfântul Munte Atos, unde este explicit transmisă novicilor.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că nu există nici o icoană sau frescă ortodoxă în care să poată vedea preoţi slujind în genunchi.

Păstrarea Tradiţiei canonice a Bisericii în favoarea poziţiei în picioare în timpul rugăciunii şi a participării la evenimentul Bisericii care prin excelenţă sărbătoreşte învierea şi a doua venire, şi anume Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, îşi arată voinţa constantă de a nu pierde orientarea eshatologică a trupului Bisericii.

Atunci când creştinii rămân în picioare, ei devin „martori ai învierii” şi „martori ai celei de-a doua veniri”.

Cu acest prilej, trebuie menţionate de asemenea hirotoniile întru preoţie: nu se stă în genunchi în momentul unei hirotonii întru diacon, preot sau episcop, căci hirotonia este o Cincizecime.

Aşa cum în timpul Sfintei Liturghii de la Rusalii sau Cincizecime nu se pleacă genunchii, din acelaşi motiv acest lucru nu se face nici în timpul unei hirotonii.

Interzicerea îngenuncherii nu trebuie interpretată pe planul pietismului (experienţă psihologică a unui individ) sau al moralei (un anumit comportament al unui individ), ci din punct de vedere existenţial, în sensul cel mai larg al termenului, care se identifică esenţial cu ontologia, deoarece este legată, în calitate de praxis a Bisericii şi de comportament comunitar, de înviere şi de veacul ce va să fie…

Iată deci de ce problema refuzului îngenuncherii rămâne o problemă ontologică…

În sfârşit, Sfântul Vasile cel Mare ne spune de altfel cu fermitate: „Este necesar ca Biserica să predea tuturor celor care se găsesc în sânul ei să-şi facă rugăciunile stând în picioare, pentru ca prin amintirea neîncetată a vieţii veşnice să nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest ţel” (Canonul 91). Noi, creştinii de astăzi, prin poziţia noastră în biserică dovedim necunoaşterea Sfintei Tradiţii.

„Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (Lc. 12, 47-48)… Iar a mărturisi învierea şi Veacul ce va să fie este o sarcină pe care Domnul ne-a încredinţat-o nouă, tuturor ucenicilor săi, dar aceasta este şi un act de încredere exclusivă acordată trupului Bisericii…

Ne-îngenuncherea formează deci un element constitutiv al Tradiţiei bisericeşti bimilenare care rămâne profund profetică. Creştinii sunt chemaţi, într-o perspectivă pur eshatologică, potrivit acestei Tradiţii, să manifeste şi să mărturisească învierea şi începutul împărăţiei ce va să fie…

Despre perioadele de neîngenunchere, din punct de vedere liturgic şi canonic, în Biserică

- Toate duminicile (în număr de 52) anului liturgic (de la vecernia de sâmbătă după amiază la vecernia de duminică după amiază);
- De la Paşte la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascală până la Vecernia din Duminica Cincizecimii);
- În cele 12 zile de la Crăciun la Bobotează;
- În timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (în afară de candidatul la hirotonie, şi aceasta numai începând cu secolul al XVII-lea);
- În timpul tuturor Sfintelor Liturghii zilnice, fie că se săvârşeşte Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur, sau a Sfinţilor Iacov şi Marcu.

Despre perioadele de îngenuchere canonică în Biserică

- Îngenuncherea este poruncită de Biserică atunci când episcopul, preotul sau diaconul ne invită să îngenunchem: „Plecând genunchii noştri, Domnului să ne rugăm!”.
- În timpul Dumnezeieştii Liturghii a Darurilor mai-înainte-sfinţite;
- În timpul slujbelor din Postul Mare (în afară de sâmbătă şi duminică);
- În timpul slujbei Paraclisului Născătoarei de Dumnezeu din luna august (în afară de sâmbătă şi duminică);
- În timpul tainei sfintei spovedanii (în afară de sâmbătă şi duminică);
- Începând cu Vecernia Cincizecimii (duminică după amiază);
- Acasă, se îngenunchează în aceleaşi ca şi la biserică (în afară de sâmbătă şi duminică).

Pentru a preciza orientarea Bisericii în acest sens, trebuie să spunem aici că imediat după perioada liturgică pascală, la Vecernia din după amiaza duminicii Cincizecimii, credincioşii, pentru prima dată de la Paşte, primesc porunca de a îngenunchea.

Pentru restul anului liturgic, momentele în care se îngenunchează sunt cele de mai sus. Creştinii rămân deci în genunchi în cursul săptămânii, pentru a-şi aminti căderea şi îndepărtarea lor de Dumnezeu, şi se roagă în picioare duminica în amintirea învierii lor de către Iisus Hristos.

Conform rânduielii actuale din Biserica Ortodoxă Română, preotul şi diaconul îngenunchează o singură  dată în timpul liturghiei. Liturghierul precizează după invocarea Duhului Sfânt şi începerea rugăciunii de mijlocire şi înainte de pomenirea Maicii Domnului: „Preotul şi diaconul cad în genunchi, căutând spre dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului“ (Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom) şi: „Până la terminarea imnului Pe Tine Te Lăudăm... preotul şi diaconul se aşează în genunchi în faţa Sfintei Mese“ (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare) (Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 165 şi 234)

În loc de rezumat, concluzie şi încheiere: Duminica nu se îngenunchează în Biserică

Altfel spus, sau, cu alte cuvinte, foarte puţini sunt credincioşii Bisericii care cunosc faptul că printr-o hotărâre canonică a Sinodului I Ecumenic, duminica, la fel ca în zilele dintre Paşti şi Rusalii, este oprită îngenuncherea credincioşilor atât în Biserică, cât şi la rugăciunea particulară de acasă. Iată textul acestei hotărâri a Sinodului din anul 325 de la Niceea: "Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii (îngenunchează) Duminica şi în zilele Cincizecimii - pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu, stând ei în picioare" (Canonul 20).

Oprirea îngenuncherii în zilele de duminică are o adâncă raţiune şi motivaţie teologică. Astfel, duminica nu se îngenunchează pentru că Mântuitorul, prin jertfa Sa de pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi în ziua duminicii, ne-a răscumpărat din blestemul neascultării primilor oameni, adică din moartea cea veşnică. Duminica, prin Învierea lui Iisus Hristos din morţi, devine ziua Împărăţiei lui Dumnezeu ale cărei porţi au fost redeschise de Iisus Hristos, fiind redată oamenilor posibilitatea de a deveni "cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu" pentru veşnicie.

Tocmai de aceea, poziţia verticală a trupului la rugăciune arată îndreptarea omului căte Împărăţia lui Dumnezeu, vrednicia aceasta fiind primită de oameni, ca dar ce decurge din Învierea lui Iisus Hristos.

Aşadar, duminica nu îngenunchem, nu pentru că suntem vrednici, nemaiavând nevoie de pocăinţă pentru păcatele noastre, ci pentru că Iisus Hristos, înviind din morţi în această zi, ne reaşază ca cetăţeni ai Împărăţiei Sale.

Este, aşadar, un dar primit din lucrarea mântuitoare a Domnului, finalizată prin Învierea Sa din morţi, şi nu un dar care decurge din propria noastră vrednicie.

De aceea, ca regulă, creştinii nu trebuie ca duminica să îngenuncheze la slujbele din Sfânta Biserică, dar nici acasă în cadrul rugăciunilor personale.

În celelalte zile, de luni până sâmbătă, se poate îngenunchea şi chiar este de trebuinţă lucrul acesta, arătând prin aceasta pocăinţa pentru păcatele pe care le săvârşim în fiecare clipă a vieţii noastre, cerând astfel, prin atitudinea smerită a îngenuncherii, milostivirea lui Dumnezeu, iertarea şi izbăvirea noastră din moarte. Duminica însă, fiind ziua bucuriei pentru învrednicirea noastră de Împărăţia lui Dumnezeu, prin Învierea Mântuitorului, îndrăznim a privi către cer, prin poziţia verticală a trupului, aşteptând împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu către noi, şi deci nu mai îngenunchem.

Cu toate acestea, hotărârea Sinodului I Ecumenic la care am făcut referire are un caracter disciplinar, urmărind uniformizarea practicii creştine în toate comunităţile creştine. Aşa încât, dacă unii credincioşi doresc să îngenuncheze la momentele mai importante ale Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, chiar şi în ziua Duminicii, ei trebuie înţeleşi şi îngăduiţi, nefiind mustraţi şi judecaţi din această pricină. Aceasta întrucât se întâmplă ca unii dintre credincioşii noştri să nu aibă în timpul săptămânii râvna sau timpul necesar pentru a-şi pleca genunchii la rugăciune, simţind această nevoie a îngenuncherii măcar acum, în ziua Duminicii, în vremea şederii lor la Sfânta Liturghie.

Acest fapt nu anulează însă regula consfinţită prin hotărârea canonică amintită, de la începutul secolului al IV-lea, aceea ca duminica să nu se îngenuncheze, înscriindu-se mai degrabă ca o excepţie de la această regulă, în virtutea principiului iconomiei sau a îngăduinţei care funcţionează în Biserică în situaţii speciale. Această iconomie înseamnă de fapt o adaptare a practicii bisericeşti la realităţile şi cerinţele impuse de trecerea "poporului lui Dumnezeu" prin istorie, până la desăvârşirea lui în "Împărăţia ce va să vină”...


Câteva referinţe bio – bibliografice:


1. Arhim. Prof. Univ. Dr. Gregorios Papathomas – “Credinţa Străbună” - revistă editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, anul XVII, nr. 1 (250), ianuarie 2007, Editura “Reîntregirea”, Alba Iulia, p. 13. 15.01.2007/23.06.2015
2. Pr. Lect. Univ. Dr. Lucian Farcaşiu - http://ziarullumina.ro/sfaturi-practice-in-biserica-duminica-nu-se-ingenuncheaza--20065.html - 06.11.2010/23.06.2015
3. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 165 şi 234.


Material documentar, întocmit, redactat şi realizat de Stelian Gomboş