Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru

In memoriam: Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru – o mărturisire, duhovnicească, îngerească în timpul regimului comunist. Abordarea şi receptarea misiunii sale în lumea contemporană (1897 – 1990)…

Abstract În perioada comunistă avem mărturia îngerească a Părintelui Ieroschimonah Paisie Olaru, care nu a ținut predici contra comunismului, nu a fost în închisoare, nu a fost mucenicit/martirizat, însă a dat o mărturie mai benefică, prin faptul că inspirând milă a arătat poporului credincios calea de urmat, ajutând și pe unii dintre opresori să nu păcătuiască, mucenicindu-l, ci să facă o faptă bună, lasându-l în mănăstire.

Într-o perioadă când creștinul nu mai este mucenicit, ci batjocorit, mesajul Părintelui Paisie Olaru, este unul foarte actual. El se încadrează pe linia cea mai autentică a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, exemplificată în studiul acesta prin Sfântul Moise și Sfântul Pimen cel Mare, adică al omorârii de sine, al lepădării de sine, și care se realizează numai dacă omul pune în inima sa că este în mormânt de trei zile.

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis vom susţine că încă de la întemeierea credinţei creştine ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!...

În Patericul egiptean se spune despre Sfântul Pimen cel Mare: ”S-a dus odată avva Pimen, când era mai tânăr la oarecare bătrân, să-l întrebe de trei gânduri. Deci, după ce a venit la bătrânul, a uitat pe unul din acele trei și s-a întors la chilia sa. Și cum a pus mâna să deschidă încuietoarea, și-a adus aminte de cuvântul pe care l-a uitat și a lăsat încuietoarea și s-a întors la bătrânul care i-a zis: degrab ai venit frate. Și i-a povestit lui: când am pus mâna mea să iau încuietoarea, mi-am adus aminte de cuvântul pe care îl căutam și n-am deschis, pentru aceasta m-am întors. Și era depărtarea căii foarte multă. Și i-a zis lui bătrânul: al îngerilor Pimen, adică păstor al îngerilor (căci Pimen în limba elinească înseamnă păstor); și se va grăi numele tău în tot pământul Egiptului.”[1]

            Sfântul Pimen prin cumințenia sa, prin râvna sa, prin ascultarea sa a ajuns păstor al îngerilor. Asemenea acestuia a ajuns și Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru, deoarece și el făcea ascultarea din iubire și cu bucurie. Astfel spune Părintele: ”În anul 1921 m-am dus la mânăstire...

Părintele Stareț Vladimir Bodescu m-a primit cu bucurie și m-a rânduit la ascultarea stăreției, la vite, în ogradă și la lucrul câmpului, unde cu drag am lucrat multă vreme, căci eram sănătos și tare cu trupul. Părintele Stareț avea oleacă de agerime de militărie, căci făcuse armata la cavalerie și fusese gradat... Eu, ca cel ce abia scăpasem de militărie, nu mi se părea greu a fi la tot ordinul lui, încât câteodată când mă striga eu îi răspundeam cu ”ordonați” și ”îndată”. Și lui îi plăcea de ascultarea mea, căci când auzeam ”du-te repede și vino degrab” îndată făceam treaba cu fugă... Părintele Stareț nu era rău la suflet, dar nu uitase duhul milităriei și îi plăcea lui să ordone și, văzându-mă pe mine fugind, se îmbolnăvea râzând cu alți părinți[2]. Părintele Paisie ”voia să facă ascultare, dar să o facă cu dragoste, că dacă este făcută cu dragoste, este cu plată de la Dumnezeu, pentru că scopul contează”[3]

            Iar plata de la Dumnezeu pentru ascultarea făcută cu dragoste este smerenia, iar smerenia, pentru cel botezat, este după Sfântul Ioan Scărarul, să te bucuri când ești ocărât; dar și ocărârea de sine, defăimarea de sine, prihănirea de sine, încât îi vezi pe toți mai virtuoși, mai buni, mai frumoși, decât tine, îi vezi îngeri.

Astfel Sfântul Pimen cel Mare spunea: ”în locul unde se aruncă satana acolo voi fi și eu aruncat”.[4] Această smerenie naște trezvia, iar ”Sfântul Pimen cel Mare spunea de multe ori: nu avem trebuință de nimic decât de minte trează”.[5]

            Iar cei cu mintea trează, nepticii, primesc darul descoperirii frumuseții dumnezeiești, devin filocalici. Dar spune Sfântul Pimen: de va ajunge omul la cuvântul apostolului care zice că toate sunt curate celor curați (Tit. 1, 15), se vede pe sine mai prejos decât toată zidirea. Zis-a fratele: cum pot să mă socotesc pe mine mai prejos decât ucigașul? Zis-a bătrânul: de va ajunge omul la cuvântul acesta și de va vedea vreun om ucigând, zice: acela a făcut numai acest păcat, iar eu ucid în fiecare zi.”[6] Și trage Avva Pimen următoarea concluzie: ”să plângem înaintea bunătății lui Dumnezeu cu toată osteneala noastră, până ce va face cu noi mila Sa.”[7]

            Asemenea Sfântului Pimen cel Mare s-a ostenit și Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru, ajungând să fie filocalic. Întrebându-l pe duhovnicul meu, Părintele Irineu, ucenic din copilărie al Părinților Paisie și Cleopa, cum era Părintele Paisie Olaru, mi-a răspuns că era ”un bărbat frumos, vorbea frumos, cânta frumos,... frumos, frumos”.

Într-adevăr, Părintele Paisie Olaru a fost o persoană iubitoare de frumusețe, dar nu de orice frumusețe, ci a frumuseții filocalice.

De mic l-a atras ”preafrumoasa pustie pe care a dorit-o soție” (cum spune cântarea bisericească). Dacă marea majoritate dintre noi avem ca ideal de frumusețe pe Făt-Frumos din lacrimă și Ileana Cosânzeana”, un ideal frumos, părintele Paisie a avut ca ideal de frumusețe ”prea frumoasa pustie”, frumusețea cea mai înaltă ortodoxă, ideal care nu exclude pe ”Făt-Frumos din lacrimă și Ileana Cosânzeana”, ci îl înnobilează, îl înduhovnicește, îl transfigurează, nu-l lasă să coboare în lumea sensibilului, ci îl înalță în lumea inteligibilului.

            Prin păcatul strămoșesc am pierdut raiul sensibil, dar ni s-a deschis raiul inteligibil (Sfântul Simeon Noul Teolog). Am pierdut raiul pământesc, dar ne-a răsărit raiul ceresc. La început Dumnezeu a făcut lumea în șase zile. După fiecare zi privea la cele făcute și constata că toate sunt bune, bune foarte. Noi am tradus în românește în Sfânta Scriptură, prin cuvântul bune, bune foarte, cuvântul grecesc Kalos, care poate fi tradus în românește și prin cuvântul frumos (acel frumos care este și bun. Aceasta în sensul în care folosim expresiile: Poartă-te frumos! Să fac și eu ceva frumos!, etc.) Dumnezeu Însuși este Binele, Frumosul, Kalosul. ”Și ce este mai de admirat decât frumusețea dumnezeiască! Cel rănit de ea, suspină după ea” (Sfântul Vasile cel Mare). Cei răniți de ea într-o formă înaltă ”au pribegit prin munți, prin peșteri, îmbrăcați în piei de oaie, ei de care lumea nu era vrednică.”

            Părintele Ieroschimonah Paisie Oalru raportându-se la o frumusețe așa de aleasă, se simțea mereu urât. Nu era mulțumit de el pentru că nu ședea neîncetat cu ochii pe această frumusețe. Se considera că nu era trezvitor, veghetor, cu mintea trează (cum spune și Sfântul Pimen). Dorea deșteptarea, trezirea pe care nu reușea să o realizeze pe cât ar fi dorit și ar fi trebuit, și de aceea se simțea prost, neiertat, neprimit de Dumnezeu și de oameni.

În această lumină își vedea păcatele, avea curajul să le vadă, și își plângea, își trăgea păcatele. Cu cât înainta spre frumusețea pustiei, cu atât se simțea mai urât și mai prost, așa cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog că ”cu cât omul înaintează în dumnezeiasca lumină, cu atât își vede mai mult păcatele și de aceea plânge, se pocăiește mai mult”, asemenea Sfântului Apostol Pavel care mărturisea că ”este cel dintâi dintre păcătoși”.

            Într-adevăr Părintele Paisie Olaru se simțea prin raportare la idealul său urât și prost, încât nici de idealul de frumusețe simbolizat de Făt-Frumos din lacrimă și Ileana Cosânzeana nu se simțea capabil, adică să întemeieze o familie. El însuși mărturisește: ”Eu cam din copilărie mă lipisem cu inima de carte și de lucrurile sfinte.... și eram cam retras. Mi se părea că sunt urât și prost, mă gândeam că ce voi face de mă voi însura: voi lua o femeie rea, că mă va bate, voi face copii, ei vor fi ca și mine urâți și proști, și mă vor blestema. Deci gândul îmi era aplecat mai mult spre mănăstire, mai ales că mersesem eu pe acolo, și văzusem părinți, slujbe mari și copii care învățau cântări bisericești. Așa mi se lipise inima de mănăstire încă din copilărie.”[8]

            Dar adaugă Părintele Paisie: ”În viața mea deși am fost prost și un urât, dar aveam oleacă de încredere în mine, adică mi se părea că pot fi, știu și eu ceva, încă mai mult decât altul, și când mi se întâmpla vreo umilire mă mâniam...

Așadar, m-a cam stăpânit mânia, se vede că tot din cauza încrederii mândriei, că scrie undeva că urât este la Domnul omul prost și mândru... Dar eu am rămas tot mânios și încrezut.”[9] Și la sfârșitul vieții spune: ”Încă și acum mânia nu mă părăsește, mă mânii și pe cei ce m-au învățat de bine... Eu mă mâniam și pe cei ce-mi voiau binele.

            Așadar, (spune Părintele Paisie Olaru) omul slab la minte și încrezut, pentru toate ce nu i se par după planul lui, se supără, se mânie, se tulbură, cârtește și nu primește chiar de ar fi cu folos... Omul încrezut și mândru se prinde de o cracă uscată și nu știe că sfatul mai multora este sfatul lui Dumnezeu.”[10]

            Așadar, Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru a fost în perioada comunistă un lucrător al frumuseții filocalice, trezind în fiecare dorul acesta adânc după chipul lui Dumnezeu din noi și dorința de a ne asemăna cu el. Nu a învățat în primul rând prin cuvinte, deși și ”cuvintele lui erau duh și viață” și erau cuvintele lui Dumnezeu, iar ”cuvântul lui Dumnezeu este lucrător și viu”. El a învățat în primul rând prin viața sa, prin faptele sale, ostenindu-se, smerindu-se, căutând mila lui Dumnezeu și a oamenilor, inspirând milă, chiar și comuniștilor și securiștilor, care l-au lăsat în pace, în pacea lui Iisus Hristos. Nu a fost mucenicit, nu a fost la închisoare, nu a ținut predici contra regimului, pentru că se socotea mai păcătos decât comuniștii și securiștii, căutând să le inspire și acestora milă, precum Domnul, Care spune: ”Milă voiesc, iar nu jertfă. ”În loc să fie mucenicit, a reușit, cu mila lui Dumnezeu, să-i ajute și pe comuniști să facă și ei o faptă bună, nu să intre în iad.

Astfel l-a înduioșat pe împuternicitul care venise să-l facă să plece din mănăstire în urma decretului din anul 1959, i-a inspirat milă pentru sărăcia, nevoința, umilința sa, și acesta l-a lăsat să rămână în mănăstire. Ce frumoasă propovăduire în perioada comunistă! Este o propovăduire îngerească, este o propovăduire a mieilor și a porumbeilor. Este tăcerea mieilor, tăcerea cea adevărată a mieilor (”Ca un Miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas împotriva celui ce o tunde nu si-a deschis gura sa”). Nu a fost anchetat, nu a fost arestat, deși ar fi trebuit să fie primul arestat și anchetat, deoarece din anul 1949 a fost duhovnicul mănăstirii. El spovedea pe toți părinții, în frunte cu Părintele Cleopa Ilie. El știa totul. Avea o asemenea smerenie, o asemenea umilință, încât nu se considera că a ajuns un om cu judecată, un om cu scaun la cap, un om cu smerită cugetare, cu discernământ, cu dreaptă socoteală. Căuta să aplice învățătura Sfântului Moise Etiopianul, atât de adânc intrată pe viu din generație în generație, în conștiința poporului român, a poporului lui Dumnezeu. ”Întrebat acesta de fratele: iată omul bate pe robul său pentru greșeala ce a făcut. Ce va zice robul? Zis-a bătrânul (ava Moise): de este robul bun, va zice: Miluiește-mă, am greșit” I-a zis fratele: nimic altceva nu zice? I-a zis bătrânul: nu, căci dacă va pune prihană asupra sa și va zice: am greșit, îndată se milostivește spre dânsul Domnul lui, iar sfârșitul tuturor acestora, este a nu judeca pe aproapele; căci când mâna Domnului omora pe tot cel întâi născut în pământul Egiptului, nu era casă în care să nu fie mort. I-a zis fratele: ce este cuvântul acesta? I-a răspuns bătrânul: de vom lua seama la păcatele noastre, nu le vom vedea pe ale aproapelui nostru; căci nebunie este omului ce are mortul său, să-l lase pe el și să se ducă să-l plângă pe al aproapelui. Iar a muri față de aproapele tău aceasta este: a purta păcatele tale și a nu avea grijă de tot omul, că acesta este bun sau acesta este rău. Să nu faci rău nici unui om, nici să gândești rău asupra cuiva în inima ta, nici să defaimi pe cineva când face rău, nici să te pleci celui ce face rău aproapelui tău și să nu clevetești pe cineva, ci zi: Dumnezeu știe pe fiecare. Să nu te îndupleci cu cel ce grăiește de rău, nici nu te bucura de clevetirea lui, nu urî pe cel ce clevetește pe aproapele lui. Și aceasta înseamnă: nu judecați și nu veți fi judecați. Nu avea vrajbă cu vreun om și nu ține vrajbă în inima ta. Să nu urăști pe cel ce vrăjmășuiește pe aproapele său. Și aceasta este pacea, cu acestea pe tine mângâie-te. Puțină vreme este osteneala și de-a pururi odihna, cu darul lui Dumnezeu, Cuvântul, Amin.”[11]

            Această învățătură a Sfântului Moise este o învățătură pentru cei începători în umilință. Este umilința Sfântului Moise tâlharul, care-și plângea păcatele cele multe, este umilința Sfântului Moise Etiopianul (cel Negru), străin și umilit de culoarea pielii sale, de aspectul său exterior. Este ceea ce se potrivește nouă celor păcătoși, celor începători, pentru că ne bagă în smerenie, dar nu într-o smerenie care ne împinge spre păcat, ci ”într-o smerenie care ne înalță.”

De aceea Sfântul Moise Harapul, a ajuns să spună: ”a învăța pe aproapele, este asemenea cu a-l mustra”.[12] Considera  Sfântul Pimen că învățătura Sfântului Moise este cea potrivită nouă, învățătura Sfântului Antonie, a Sfântului Sisoe, a Sfântului Arsenie, care nu anulează învățătura Sfântului Moise, ci o adâncește, fiind mult prea înaltă pentru noi.

Astfel, ”se spunea despre Avva Pimen că de ședeau bătrânii înaintea lui și grăiau despre bătrâni și de îl pomeneau pe Avva Sisoe, zicea: lăsați cele despre Avva Sisoe, că nu vin la măsură de povestire cele despre dânsul.”[13]

            Este învățătura Sfântului Moise, a Sfântului Pimen și a celor ca dânșii care a odihnit cel mai mult pe poporul lui Dumnezeu, care i-a dat pacea lui Iisus Hristos. Dar ea trebuie mereu actualizată, iar Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru este unul din cei care au adus-o, în perioada neagră a comunismului la lumină, încurajând și luminând pe poporul obidit; și așa cum am văzut, ajutând chiar pe unii asupritori să fie atinși de dulceața luminii dumnezeiești. El este ”unul din cei de demult”, ”el ne aduce aminte de zilele de aur ale scripturilor române”, el ne dă odihna pruncilor, așa cum spune la slujba de înmormântare a acestora: ”Acum m-am odihnit și am aflat ușurare multă, căci m-am mutat din stricăciune și m-am dus la viață, Doamne, slavă Ție!

            Dar ce este mai frumos acum începe! ”A zis Avva Moise: de nu va avea omul în inima sa cum că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă pe el. Și a zis fratele: ce este aceasta, a avea în inimă că este păcătos. Și i-a zis lui bătrânul: cel ce-și poartă păcatele sale, nu le vede pe ale aproapelui său”. ”Iar aceasta înseamnă omorârea de sine față de aproapele”.... și aceasta se realizează ”numai dacă omul pune în inima sa cum că se află în mormânt de trei zile.”[14]

            De asemenea  ni se spune la Avva Pimen că: ”Avea odată Paisie, fratele lui Avva Pimen, prieteșug cu cineva din afara chiliei lui. Iar Avva Pimen nu era de acord. Și sculându-se a fugit la Avva Amona. Și i-a zis lui: Paisie, fratele meu, are cu cineva prieteșug și nu mă odihnesc. I-a zis lui Avva Amona: Pimene, încă trăiești? Du-te, șezi în chilia ta și pune-ți în inimă că acum ai un an de când ai murit.”[15]

            Ce vrea să însemne expresia: a avea în inimă că sunt în mormânt de trei zile sau a pune în inimă că acum am un an de când am murit?

            Aflăm aceasta tot la Avva Pimen, unde ni se spune: ”Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: ce voi face? A zis lui bătrânul: Avraam când a intrat în pământul făgăduinței mormânt și-a cumpărat lui și prin mormânt a moștenit pământul. Zis-a fratele: ce este mormântul? I-a zis lui bătrânul: locul plângerii și al tânguirii.”[16]

            Așadar mormântul este locul plângerii și al tânguirii, dar nu orice plâns, ci plânsul în care mor, mor de dragul cuiva. Astfel Avva Moise, am văzut că vorbea de plânsul egiptenilor când le-au murit întâi născuții, iar la avva Pimen ni se spune: ”Povestit-a Avva Iosif, că a zis Avva Isaac: ședeam odată cu Avva Pimen și l-am văzut uimindu-se. Și fiindcă aveam multă îndrăzneală către dânsul am pus lui metanie și m-am rugat zicând: spune-mi, unde erai? Iar el fiind silit, a zis: gândul meu era unde a stat Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu și plângea la Crucea Mântuitorului, și eu voiam pururea așa să plâng.”[17]

            Așadar, după duhovnicia ortodoxă suntem chemați la omorârea de sine față de aproapele, la lepădarea de sine, la o automucenicie din dragoste față de fratele. Așa este căci spune Avva Pimen cel Mare: ”Mai mare decât această dragoste nu este cu putință, să afle cineva, decât să-și pună sufletul pentru aproapele său. De va auzi cineva un cuvânt rău, adică de mâhnire, putând și el să zică asemenea și se va lupta să nu-l zică, sau de i se va face strâmbătate și va suferi și nu va răsplăti, unul ca acesta își pune sufletul său pentru aproapele său.”[18]

            Prin urmare ortodoxul este chemat să tacă, să tacă, să tacă, și iarăși să tacă; este chemat la răbdare, răbdare, răbdare și apoi iarăși de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare, (cum spunea Părintele Ilie Cleopa), căci ”a învăța pe aproapele, este al unuia ce este sănătos și nepătimaș, fiindcă ce trebuință este să zidească cineva casa altuia și să o risipească pe a sa?”[19] Sau cum zice părintele Paisie ”răbdare, îndelungă răbdare, nu cu noduri, ci cu dragoste și până la capăt.”

            În concluzie: omorâre de sine din dragoste față de aproapele, o automucenicie, ”o mortificare de viață făcătoare” (Sfântul Simeon Noul Teolog). Este o omorâre de sine față de aproapele până izbucnește, din curățirea păcatelor, și se statornicește în noi Duhul Sfânt aflat în noi de la Sfântul Botez. Dar atunci se tinde spre lumea Sfântului Sisoe, a Sfântului Arsenie cel Mare, a Sfântului Antonie cel Mare, a Sfintei Maria Egipteanca, care nu anulează treptele începătoare ale omorârii de sine față de aproapele despre care vorbește Sfântul Moise și le dezvoltă Sfântul Pimen cel Mare, ci le adâncește.

            Această tradiție a Sfintei Biserici ne-a propovăduit-o, ne-a actualizat-o în perioada comunistă și Părintele Paisie Olaru. Nu a fost dus la închisoare, nu a fost martirizat, ci s-a închis el pe sine însuși în chilie, s-a martirizat el pe sine însuși, mergând între anii 1972 și 1985 în pustie la Schitul Sihla. Aici a urmat automucenicia Sfintei Teodora de la Sihla exprimată astfel de evlavia populară: ”Ieșind din noaptea pietrei, cu ochiul obosit / Deodată vezi o stâncă cu vârful ruginit / Este noaptea suferinței, este peștera în care / Martira Teodora aflat-a alinare. / Aici, sfânta femeie ducând un aspru trai, / Vedea prin rugăciune minunile din rai.”[20] Cât de frumoasă, cât de înalt grăitoare, cât de ortodoxă este această automucenicie, această omorâre de sine față de aproapele pentru Dumnezeu, făcută fără să știe stânga ce face dreapta!...

            Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru a avut mereu ca ajutor în omorârea sa de sine gândul la moarte, deoarece a îngrijit mulți bătrâni până la trecerea lor la cele veșnice, pe care i-a îngrijit cu mare drag. De asemenea a însemnat[21] despre cei pe care i-a îngrijit, despre sfârșitul lor. Mai mult, la fiecare a compus și versuri, descriind și astfel sfârșitul lor. Dar a scris și poezii despre moarte. Astfel avem:

”Moarte, moarte nemiloasă,

Tu pe toți îi scoți din casă

De-ar fi tânăr sau bătrân

De-ar fi slugă sau stăpân,

De-ar avea ei tot pământul

Tu le pregătești mormântul.

De-ar trăi ei cât de bine

Nimeni nu-i scapă de tine.

Și se mai roagă părintele Paisie morții:

Și așa să-mi fi de bună

Să mă mângâi cu-a ta mână.

Gura ta cea veșnic dulce

Să-mi dea voie să-mi fac cruce

Și cu gura să pot spune

Cea din urmă rugăciune.”[22]

Așa este: rugăciunea, căci dacă

”Ai rugăciune, ai de toate

Și nu ți-e frică nici de moarte.

Că frica atunci vine

Când n-ai sfânta rugăciune.

Maică binecuvântată

Ruga cea neîncetată,

Acestea pustia are

Până-n ultima suflare”[23]

            Dacă tot timpul vieții Părintele Paisie a fost un mărturisitor, un propovăduitor al omorârii de sine față de aproapele, aici la Schitul Sihla atinge culmi frumoase ale curățirii întru nejudecarea celuilalt, pentru a nu fi judecat. Este răsplătit de bunul Dumnezeu cu rugăciunea întru simțirea inimii, devenind un mărturisitor viu al lucrării harului în lume.

            Astfel, vorbind despre rugăciunea inimii, Părintele Paisie Olaru spunea: ”Rugăciunea inimii este treapta cea mai înaltă a rugăciunii. Rugăciunea inimii, adică cea făcută cu simțirea inimii, este o dăruire a Duhului Sfânt, un dar de sus, pe care îl primesc numai cei vrednici de el.

            Cine Îl iubește pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată vârtutea și din toată inima sa, i se dăruiește darul rugăciunii inimii și darul sfintelor lacrimi.

Altfel, poți căpăta rugăciunea inimii din experiență, după o lungă practică, dar se pierde ușor, căci inima nu arde de iubire pentru Iisus Hristos.”[24]

            Dar Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, ne spune: ”Poate că cea mai autentică mărturie despre viața reală, tainică și smerită a Părintelui Paisie a dat-o Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Cândva, marele teolog al credinței și viețuirii duhovnicești, a urcat dealul Sihăstriei, unde se afla încă Pustnicul Paisie. Locuia în chilia lui modestă, lângă bisericuță, care era cât o chilie, dar plină de strălucirea nevăzută de noi a dumnezeieștii slave, cu hramul Schimbarea la Față. La oarece distanță, printre stânci, este peștera Cuvioasei Teodora. Acolo s-a spovedit și a vorbit Părintele Dumitru Stăniloae, sub epitrahil, cu Părintele Paisie Olaru. Doar îngerii și Dumnezeu știu mai bine acea clipă curată, adevărată și înalțătoare. Părintele Dumitru Stăniloae a dezvăluit ceea ce a crezut că este o mărturie atât de necesară pentru noi, pentru lume, pentru creștinătate, pentru cei ce doresc mântuirea.

            L-a întrebat pe Părintele Paisie despre rugăciunea inimii și despre isihasm. Părintele Paisie Olaru a tăcut. Apoi, într-un târziu, a răspuns: N-am auzit, Părinte Profesor, despre acestea! În acel moment harul i-a adumbrit de Sus pe cei doi rugători tăcuți și smeriți și a formulat răspunsul pe care îl căuta Părintele Dumitru Stăniloae, în altă parte decât în vastele tratate filocalice și în experiența părinților de altădată. Atunci a găsit isihastul, în carne și oase. Și ne-a spus: ”Am văzut, am simțit un isihast. L-am atins! M-a ridicat apoi – mărturisea părintele Stăniloae – ca un copil, așa de ușor eram sub epitrahilul Părintelui Paisie deși depășisem optzecideani![25]

            Astfel Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru a fost un predicator, un catehet ”al chipului slavei celei negrăite a lui Dumnezeu”, a fost un povățuitor spre poarta Raiului, cum a fost numit volumul realizat în memoria Părintelui Paisie Olaru.

            Dăm ca exemplu pe Horia Roman Patapievici. Acesta în anul 1980, a mers la Schitul Sihla, la Părintele Paisie Olaru unde ”a îngenunchiat în fața părintelui, spontan, cerându-i binecuvântare (nu a îngenunchiat niciodată în fața Părintelui Ilie Cleopa!). Părintele i-a pus epitrahilul pe cap, l-a mângâiat și i-a spus următoarea povestioară: Într-o sihăstrie, ucenicul îi spune bătrânului său că i se pare puțin monoton să stai în veșnicie numai să privești fața Domnului. Bătrânul îl trimite întâi să aducă din pădure vreascuri pentru foc, promițându-i că vor discuta această problemă la întoarcere. Mergând în pădure, aude un cântec de pasăre, minunat și vede această pasăre. Rămâne atât de uimit, și începe s-o urmărească, ținându-se după ea, uitând că bătrânul îl așteaptă. După un timp își dă seama de aceasta, și grăbit se întoarce la sihăstrie. Acolo l-a găsit pe bătrân gata pentru mutarea la cele veșnice. I-a cerut bătrânului iertare pentru cele trei ceasuri cât a întârziat. Dar bătrânul îi spuse că nu trei ceasuri a lipsit, ci nouă ani a trecut ca ”să-i dea mintea ce o merită. Și dacă o biată făptură ce este din mâna lui Dumnezeu, a putut să te țină în vrajă atâta amar de timp, fără să capeți de seamă, oare Domnul Dumnezeul tău, Mântuitorul, nu-ți va petrece ca o singură clipă de neprețuit eternitatea cu care îți doresc să te binecuvânteze... De atunci tânărul nu a mai crezut că Dumnezeu este cuprins între cele de un timp cu lucrurile ce mor. El află că ceea ce este cu putință în Domnul, în nici o minte nu e.”[26]

            Horia Roman Patapievici a înțeles că tânărul este el, și că după ce va umbla după pasăre ani mulți, adică după frumusețile trecătoare, se va întoarce la Dumnezeu. Și adaugă: ”Părintele Paisie m-a redat într-un mod uimitor acelui geniu interior pe care îl capeți numai în acordul incondiționat cu tine însuți. Într-un mod imposibil de explicat, Părintele Paisie mi-a dat încuviințarea pentru destinul în care cu sfială mă instalasem... Omul nu este doar sine-însuși, el este, întâi de toate paradigma în numele căreia trăiește. Ei bine, coborând de la Paisie știam că această paradigmă există și că eram deja instalat în ea.”[27]

            Dar pentru că noi stăm și alergăm după păsări, după frumuseți trecătoare, după paradigme, și nu facem hotărât ”lepădarea de sine, omorârea de sine, ca să luăm crucea și să urmăm lui Hristos”, și numai astfel ”să ne salvăm și sufletul”, Părintele Paisie Olaru plânge pentru noi și după moarte.

            Astfel ni se spune că ”după 40 de zile de la trecerea la cele veșnice, unul din ucenicii lui se ruga în chilia părintelui. De oboseală, a ațipit puțin în genunchi, și l-a văzut pe bătrânul îmbrăcat cu rasă, cu schimă și epitrahil, stând la marginea patului său, cu crucea în mână, unde zăcuse în suferință șase ani de zile, și plângând. Ucenicul întristat, i-a sărutat crucea și mâna, și l-a întrebat:  De ce plângi, Părinte Paisie? Te doare ceva? Iar el i-a răspuns: Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeți, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. O, câtă nevoie și câtă frică are sufletul atunci! Și dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce-l doare inima și are conștiința curată, numai acela plânge. Vedeți cum trece timpul?! Vai, vai, să nu vă treceți timpul fără folos că nu-l mai întâlniți. Ce puteți face astăzi, faceți și nu amânați pe mâine, că nu știm dacă mai ajungem până atunci. Că dacă poți și nu faci, ai mare păcat, și de ochii Domnului nu poți ascunde nimic. Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru. Dorești să placi oamenilor sau lui Dumnezeu? Luați seama că tare scump este Raiul și tare este greu de ajuns la Rai. Aveți grijă de suflet că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei.....Iată cum ne învață părinții noștri sufletești, și după moarte să ne pocăim.”[28]

            Vedem câtă concordanță este între învățătura și viața Părintelui Ieroschimonah Paisie Olaru și Sfânta Tradiție a Sfintei Biserici Ortodoxe, din care am prezentat aspecte de la Sfântul Moise și Sfântul Pimen cel Mare.

Aceasta arată că Părintele Paisie a actualizat această învățătură și mod de a fi, în perioada regimului comunist. Dar, cu cât mai necesar e de actualizat propovăduirea părintelui în vremea noastră! Și spun aceasta, că dacă în vremea comunistă creștinii au fost muceniciți și au ajuns martiri, în vremea aceasta postmodernă, creștinii sunt batjocoriți, sunt umiliți, invocându-se slăbiciunea lui Dumnezeu și a creștinilor.

Dar Părintele Paisie Olaru ne arată, ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel, că atunci ”când sunt slab atunci sunt tare”, și că ”puterea lui Dumnezeu întru slăbiciune se desăvârșește”, ori că ”a ales Dumnezeu pe cele slabe ca să rușineze pe cele tari.”

Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru, urmând Sfintei noastre Biserici, ne arată ce este această slăbiciune întru Iisus Hristos și cum o obținem, mai ales astăzi, când este atât de necesară omorârea de sine pentru aproapele, care se realizează numai dacă omul pune în inima sa că este în mormânt de trei zile, atât de benefică și pentru cel care o practică și pentru cei din jurul acestuia.

            Această sinceritate a Părintelui Paisie Olaru, această slăbiciune, acest curaj de a-și mărturisi păcatele sale, nu ale altora, acest curaj de ”a fi cel mai prost, cel mai slab”, când toți căutăm ”să fim deștepți și puternici”, nu micșorează evlavia față de părintele, ci din contră. În plus ne dă nădejde și nouă celor păcătoși că și sfinții au fost și ei cu aceleași neputințe ca și noi. Sfântul Ilie a avut și el neputințe ca și noi (după cum ni se spune). Sfânta Maria Egipteanca la fel. Când citim Autobiografia unui stareț a Sfântului Paisie de la Mănăstirea Neamț, în care își mărturisește neputințele, slăbiciunile, atunci capăt și eu nădejde de mântuire și pentru mine cel slab, neputincios și atât de păcătos. În schimb când citesc viețile unor sfinți, scrise de diverși autori numai la superlativ, atunci am un sentiment că eu, atât de negru, nu am  ce căuta în această lume. De aceea realismul acesta al Bibliei, al Patericului egiptean și al altor cărți autentic ortodoxe, între care și mărturiile[29] Părintelui Ierschimonah Paisie Olaru, sunt benefice pentru sufletul creștinului de astăzi!...

Altfel spus, Preacuviosul Părinte Ieroschimonah Paisie Olaru a fost un om al bucuriei, al seriozităţii şi discreţiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al Părintelui Paisie Olaru de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul, Limonariul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

            Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice, în Agora, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc că avem tendinţa, capcana ori ispita de a-i uita foarte repede pe aceşti oameni, sporiţi duhovniceşte şi îmbunătăţiţi din punct de vedere moral, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!...

Prin urmare, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Părintele Paisie Olaru datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!...

Parcurgând viaţa şi biografia acestui părinte duhovnicesc constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lui de caracter şi verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestei lumi şi acestui veac!...

Se cuvine aşadar, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!

În încheiere, deci, voi susţine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Ierschimonah Paisie Olaru – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

            Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Această personalitate duhovnicească şi binecuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

 

 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!...

Câteva referinţe, surse şi note bio – bibliografice:

1.      Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Părintele Paisie duhovnicul, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei – Trinitas, Iași, 1993

2.      Coman, Părintele Constantin (coordonator), Părintele Paisie de la Sihla, Ed. Bizantină, București

3.      Părintele Paisie Olaru – povățuitor spre poarta Raiului – in memoriam -, Ed. Trinitas, Iași, 2005

4.      Patericul egiptean, Alba Iulia, 1990

5.      Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, Ed. IBM BOR, București, 1987

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

[1] Xxx, Patericul egiptean, Alba Iulia, 1990, p.164

[2] Ieroschimonahul Paisie Olaru, Dă-le, Doamne, un colțișor de rai! Chipuri de monahi trecuți la Domnul, Ed. Trinitas, Iași, 2005, p. 11-13

[3] Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei – Trinitas, Iași, 1993, p.90

[4] xxx, Patericul egiptean, p.188

[5]  Ibidem, p. 84

[6] Ibidem, p. 178-179

[7] Ibidem, p. 182

[8] Ieroschimonahul Paisie Olaru, op.cit., p. 11

[9] Ibidem, p. 163-164

[10] Ibidem, p. 166-167

[11] xxx, Patericul egiptean,..., p. 144-145

[12] Ibidem , p.186

[13] Ibidem, p. 190

[14] Ibidem, p. 141-142

[15] Ibidem, p.164

[16] Ibidem, p.172

[17] Ibidem, p. 185

[18] Ibidem, p. 182

[19] Ibidem, p. 183

[20] xxx, Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, Ed. IBM BOR, București, 1987, p. 441

[21] Ieroschimonah Paisie Olaru, op.cit, .....

[22] Ibidem, p. 228-229

[23] Ibidem, p. 218

[24] Părintele Constantin Coman (coordonator),  Părintele Paisie de la Sihla, Ed. Bizantină, București, p. 29

[25] xxx, Părintele Paisie Olaru – povățuitor spre poarta Raiului – In memoriam , Ed. Trinitas, Iași, 2005, p. 40-41

[26] Ibidem, p. 270-271

[27] Ibidem, p. 272

[28] Arhimandrit Ioanichie Bălan, op.cit., p.131-132

[29] S-a redat foarte puțin din omorârea de sine a Părintelui Paisie Olaru. Ultima perioadă, după venirea de la Schitul Sihla, la Mănăstirea Sihăstria, după anul 1985, timp de șase ani, nici nu este atinsă. Dar este perioada cea mai rodnică, cea mai pilduitoare, când părintelui Paisie i se potrivește cel mai bine strigătul Domnului pe Sfânta Cruce: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”