Despre Biserică, abordarea misiunii ei în istorie, precum şi raportul intelectualilor cu aceasta

Despre Biserică, abordarea misiunii ei în istorie, precum şi raportul intelectualilor cu aceasta…


Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor... Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!... Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară.

Există o tensiune: între real şi ireal, istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului, destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger el ajunge fiară. Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Iisus Hristos. Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică.

            Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii. Ereziile caută a-şi acomoda lor lucrurile Lui Iisus Hristos, patimile, învierea şi chiar trimiterea Duhului Sfânt. Dar se uită, în întunericul ce-i cuprind, că Iisus Hristos este însuşi Omega apostolos tu Teo, marele trimis al Tatălui, după expresia Sf. Grigorie Palama. Căci El Spune: „N-am venit să fac voia mea ci voia tatălui meu, care este în ceruri”. Aşadar, cine trimite, cine alege, cine este trimisul? Tatăl trimite pe Duhul: „cine vă primeşte, pe Mine mă primeşte şi cine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cele ce M-a trimis pe Mine”. (Mt. 11,40) „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac”. (In. 14,16) Sfânta Treime este misionară prin însăşi trimiterea ei.

            Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este aleasa şi Ea este plină de Treime, spune Sf. Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sf. Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care-L rupe pe Iisus Hristos de Sfânta Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană.

            Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sf. Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sf. Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sf. Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sf. Duh.(Tainele iniţierii) De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii  (In. 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sf.Treime după cum Sf.Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sf. Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare.

            Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie ? După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Mt. 28,19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (In.16,13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie.

            Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Iisus Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi Istorie.

            Pe lângă Sf. Taine (avem legătura cu Iisus Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi organizat după concepţia paulină, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica Romano-catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, a credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Iisus Hristos. Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită, sau nu se înţelege că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci din interiorul ei, de natură creştină.

            Aşadar, Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică. Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării.Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei.

În altă ordine de idei, omul zilelor noastre se luptă pentru a nu pierde sentimentul transcendenţei. Ideea că este pe pământ pentru un sens care depăşeşte viaţa lui precară de aici, este zbuciumul lui. El se adaptează imanenţei, veacului. Efortul luptei spre a nemuri îi ia locul o practică, pe care o ideologizează, în vederea realizării fericirii terestre.

            La el, acţiunea capătă un primat asupra contemplaţiei. „Homo Faber” triumfă asupra lui „Homo Sapiens”. Nu în zadar substituie Faustul lui Goethe, mărturisirii despre întâietatea Cuvântului Lui Dumnezeu, mărturisirea modernă: La început era: Fapta! Dar strădania lui, fapta lui, nu sunt desăvârşite, nu sunt o mântuire în sine. Dacă ai pretenţia aceasta îl înlocuieşti pe Dumnezeu. Nu degeaba teologul de marcă al secolului Iustin Popovici, spune că societatea de azi e ariană, ce se pretează în a fi propria-i mântuire, tăgăduind mâna providenţei în istorie, chiar pe Iisus Hristos. Despre o asemenea filosofie a umanului nimic nou, este idealul sofistic, care a existat şi în antichitatea creştină, mai exact în gnosticism, care se preta în a fi o religie intelectualistă, a elitelor culturii. Era greu de respins pentru că se dădea drept religia însăşi, o falsă religie care parazita ortodoxia credinţei, pentru că îi folosea schemele teologice, metodele exegetice, dar această pervertire intelectualistă a creştinismului era o atitudine faţă de dogmă, revelaţie, credinţă.

            Ea venea cu o teorie: Evanghelia Bisericii era o formă superficială a revelaţiei, există o altă revelaţie profană, accesibilă doar gnosticilor, deci esoterică. Uitând că Revelaţie înseamnă totul pe faţă. O structură de gândire întâlnită la secte: a fi pocăit, a face pocăinţă înseamnă a veni la noi, un act ce aparţine nouă, cu alte cuvinte grupări esoterice. Şi aici un idealism sofistic. 

            Un alt concept clasic de „intelectual” apare în Evul Mediu sub forma intelectualului scolastic (sumele teologice) care supune analizei raţiunii adevărurile credinţei. Acest tip de intelectual apărut în Biserica Apuseană s-a transformat în nominalism, într-o perspectivă antibisericească: de la dogmă reflecţia s-a oprit numai la natură, univers, punând bazele ştiinţei moderne fără o raportare la dogmă.

            O nouă ipostază a intelectualului: este aceea a intelectualului revoluţionar, tipice revoluţiei franceze şi nazist-feministe. Marx din Tezele despre Feurbach, conştient de rolul intelectualităţii, ca forţă politică, postulează schimbarea lumii, prin crearea unei intelectualităţi care să schimbe realitatea. Dar ce însemna realitatea în planul social? O conformare cu ideile marxiste, promovată de o intelectualitate ce promova utopia, gândirea în ficţiuni, în sistematizări ale idealului.

            Intelectualul marxist a început să critice totul, să se facă suprainterpretul istoriei, şi, în sfârşit, mobilizând mase de oameni, a adus, în sfârşit, pe toate acestea în robirea voinţei, a libertăţii.

            Faţă de aceste minciuni ideologice să analizăm, izolat, atitudinea unui filosof şi gânditor creştin: Soren Kirgegard care în anul 1848 scria în jurnalul său, în care se face autorul unei diagnoze şi a unei răspândiri a răului istoric întruchipat în comunism, cărora istoria ulterioară le-a confirmat deplin.

            Succesul revoluţiei burgheze i-a revelat faptul că, de acum victoria comunismului este inevitabilă, această „catastrofă” urmând să reveleze esenţa adevărată a epocii: tirania maselor, a fricii, nu de Dumnezeu, ci de om, ruina adevărului, a moralei şi a religiei, declinul omului ca fiinţă spirituală. Cu clarviziune remarcabilă Kirgegard surprinde exact esenţa spirituală, pseudoreligioasă, a comunismului. El notează: „Forţa, tăria comunismului stă evident în ingredientul demonic, conţinut în el, ca religiozitate, căci, demonicul conţine şi el adevărul, numai că e răsturnat.”

            Comunismul este o mişcare religioasă cu aparenţe politice. El este politicul devenit religie, finitul convertit în infinit, comunismul este hybris-ul total. În condiţiile instaurării lui istorice, lumea nu va mai putea fi guvernată lumeşte, răsturnarea valorică şi confuzia spirituală generate de el făcând imposibilă ordinea tradiţională ca mijloc de afirmare a valorilor spirituale anterioare, care nu vor mai putea fi restabilite decât de martiri, afirmă Kirgegard într-o profetică anticipare a „anti-revoluţionarilor” est europene din anul 1989.

            Utopia marxistă a creat intelectualitatea de masă. Este produsul unei tentaţii, a ispitei originalităţii sale. Ea a exclus autentica intelectualitate. Însă a exclude înseamnă, după Bergson, a înlocui. Unii au fost înlocuiţi alţii au cochetat cu marxismul.

            Prototipul intelectual compatibil cu creştinismul este intelectualul profetic având sensul biblic al cuvântului, cu două profunzimi: - şi înainte (care anticipează), - locul cuiva: în locul Lui Dumnezeu, a fi vocea acestuia, a adevărului pe pământ.

            Profetul adevărat nu este urmat de cei mincinoşi, nu-şi duce până la capăt ideile prin minciună, nu clădeşte o rânduială comunitară prin minciună. Ce intelectual este acela care „ucide” în numele ideologiei. Intelectualul profetic îşi dă viaţa pentru aproapele, el îmbracă aura martiriului. Aceasta este o responsabilitate. Al. Soljeniţîn e o altă particularizare a intelectului profetic, e una dintre marile conştiinţe ale sec. Al XX – lea şi, în acelaşi timp, fervent pravoslavnic drept credincios.

            Educat în stilul şcolii sovietice, cursant al Şcolii Militare, luptă pe front, e decorat, dar în anul 1944 este degradat. Este condamnat şi închis într-un lagăr de lângă Moscova, unde scrie romanul: „Primul cerc”. Ajunge în Kazastan, unde este supus unui regim mai dur. Aici scrie lucrarea: „O zi din viaţa unui lagărean”... şi toate celelalte, astfel încât activitatea lui subversivă pentru sovietici determină expulzarea din U.R.S.S., el a avut curajul să spună ceea ce milioane nu au avut curajul să o facă, a demascat ceea ce alţii încercau să mascheze. În occident, cărţile lui au reuşit să demoleze mitul societăţii sovietice, să spargă zidul în care se complăcea intelectualitatea occidentală de stânga şi marxistă. Ţine conferinţe, discursuri celebre, primeşte Premiul Nobel în anul 1970.

A fost una din cele mai importante mesaje, intelectuale şi spirituale, ale secolului XX.

            Occidentul l-a mediatizat, a vrut să-i creeze nimbul de campion, dar Soljenîţin a criticat şi scăderile morale ale liberalismului şi democraţiei occidentului. Reacţia nu a întârziat să apară: este respins din partea unui important segment american care nu s-a recunoscut în puritanismul moral şi teologic a lui Soljeniţîn. El pledă pentru o reformă morală, acuzând societatea occidentului de complicitate cu regimul sovietic, cerea intransigenţă morală,... şi, foarte interesant, şi pe cea militară. A prevăzut căderea comunistă, o profeţise prin viaţă, prin operă, încă din anul 1960.

            În anul 1970 trimite o scrisoare guvernului sovietic, în care postulează că Rusia e în pragul unei iminente catastrofe, vorbeşte de prăbuşirea internă, a moralei, a spiritualităţii. În anul 1973 se adresează Patriarhului. În anul 1974 lansează un manifest: „a trăi şi a nu minţi” în care arată că singura cale  pentru salvare e schimbarea internă, din temelii. Arată că orice situaţie cât de perfectă se prăbuşeşte odată ce omul se prăbuşeşte în interior.

            În mesajul din anul 1989 apără, de altfel de multe ori, libertatea religioasă, aceasta fiind singura cale de salvare a Rusiei. O face el, ca intelectual, o atitudine ce mustra letargia clerului rus... Pune accentul pe reconstrucţia morală a societăţii. Prin tot ce  a făcut, Soljeniţîn a manifestat un statut de profet. La momentul potrivit şi-a asumat un destin de martir. Atunci eşti un  profet adevărat când îţi asumi să spui oamenilor ceea ce nu le place, pentru a vădi minciuna ideologică. A arăta cu  curaj oamenilor ceea ce este. Întâi denunţi minciuna, apoi să-l arăţi şi pe mincinos. Toate că este ţin de responsabilitate.

            Închei, pentru a cinsti pe cei vrednici, cu câteva versuri ale lui Soljeniţîn, adunate într-un poem ce rezumă în el forţa şi crezul acestei mărturisiri:

Rugăciune

            Cât de uşor îmi e să trăiesc cu Tine, Doamne
            Cât de uşor îmi e să cred în Tine
            Când mintea mea slăbeşte sau se pierde în neînţeles,
            Când cei înţelepţi nu văd dincolo de seara ce cade  
            Şi nu ştiu ce trebuie să facă mâine,

            Tu îmi trimiţi de sus certitudinea clară
            Că tu eşti şi vei lucra în aşa fel
            Încât să nu fie închise toate căile binelui.

            Pe culmea slavei pământeşti
            Mă întorc cu uimire pe această cale
            Pe care n-aş fi putut-o descoperi singur niciodată,
            Această uimitoare cale care,
            Dincolo de desnădejde, m-a condus acolo
            De unde am putut trimite umanităţii, reflexul Luminii Tale.

            Şi cât timp va trebui să o reflectez
            Tu îmi vei da puterea
            Şi tot ceea ce eu nu voi avea timpul să fac
            Tu vei încredinţa altora.

Stelian Gomboş