Despre Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie in Tradiţia Ortodoxă

Despre Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie in Tradiţia Ortodoxă...

1. Câteva preliminarii şi remarci introductive

Înainte de a intra în reflecţiile asupra Sfintei Liturghii şi a Dumnezeieştii Euharistii, de a înţelege ce este ea, rolul ei în viaţa creştină, este nevoie a pune început bun prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine în Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Acest fundament constă în temeiul de neclintit al expresiei că Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, şi că viaţa noastră înseamnă participare, experienţă, comuniune cu Iisus Hristos ca persoană şi viaţă. „Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi”(Ioan 1,14) afirmaţie scripturistică ce constituie baza şi noua bucurie a Bisericii. Căci El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a întemeiat o nouă religie. De la începuturi până astăzi găsim această realitate a comuniunii liturgice strânsă în jurului Mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” după cum ne relatează „Faptele Apostolilor” în capitolul 2,42. Aflându-se de atunci în stare permanentă de ascultare, Biserica - ca trup a lui Iisus Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, este fidelă îndemnului Mântuitorului de la Cina cea de Taină, unde a spus ca: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”(Matei XXVI, 26-28 şi cel...) Aici, în adunarea (sinaxa) liturgică, se găseşte izvorul vieţii, centrul ei, de aici decurgând învăţătura nouă, harul ei sfinţitor şi modul în care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; împărtăşirea de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”(In. 6, 53)

Prin urmare, Adevărul este viaţă, este fiinţă concretă. Pentru Sfântul Apostol Ioan Adevărul este identic cu viaţa, cu fiinţa, el depăşeşte neajunsul cugetării filozofice a lui Aristotel care vedea viaţa ca o calitate adăugată fiinţei, nu fiinţa însăşi. Creştinul trebuie să le rostească dintr-o răsuflare pe amândouă. Toată Evanghelia a 4-a, a Sfântului Apostol Ioan autentifică că cunoaşterea este „viaţă veşnică” sau „adevărata viaţă” însăşi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14. 6)

            Dacă Sfântul Apostol Ioan vede Adevărul ca praxis, ca trăire, ucenicul său - Sfântul Ignatie Teoforul îmbină cunoaşterea şi viaţa într-o abordare antologică a Adevărului, deoarece viaţa înseamnă fiinţă veşnică, adică fiinţa care nu moare. Domnul Iisus Hristos este Adevărul, nu pentru că este un principiu epistemologic care explică universul, ci pentru că El este viaţa  şi mulţimea fiinţelor, care îşi găsesc semnificaţia nestricăcioasă întru Iisus Hristos, care recapitulează în întregime creaţia şi istoria. Viaţa Sfintei Euharistii este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, ca viaţă de comuniune divină.

            De aceea Sfântul Ignatie numea Euharistia drept „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Iar Sfântul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul, ce arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Domnul Iisus Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ducând la împlinirea comuniunii în Sfânta Euharistie.

            De aceea, când abordăm ştiinţa teologică hristologiei, adică învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, nu înţelegem în primul rând abordarea învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi, aşa cum fac toate ereziile istoriei. Când  afirmăm că El este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Căci dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dăruieşte în Sfintele Taine, în mod culminant oferindu-se în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Iisus Hristos ca viaţă şi comuniune poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi şi prin cuvintele Sale, încorporate în Sfânta Scriptură ori în Sfânta Tradiţie, căci altfel totul este verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii şi răstălmăcite după bunul plac.

            O, frate creştine nu tu defineşti modul şi participarea la viaţa lui Iisus Hristos. Ea este dată în Biserică din Ziua Cincizecimii. Duhul Sfânt, este Persoana care umple distanţa dintre noi şi Iisus Hristos, El realizează actul unirii şi participării omului la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în istorie. El aduce în Biserică, ca realitate, ca viaţă, evenimentul Iisus Hristos realizând, totodată, existenţa Sa personală ca trup ori comunitate. Mântuitorul Iisus Hristos nu există mai întâi ca Adevăr şi apoi ca şi comuniune, El este simultan şi una şi alta. Nu există distanţe între Domnul Hristos, Biserică şi Sfântul Duh, cu atât mai mult între Domnul Iisus Hristos şi Sfântul Duh. De la întrupare şi până la Cincizecime se poate urmări pe firul roşu al Sfintei Scripturi, această relaţie existenţială, personală, între Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Duh. Fundamentul relaţiei de trimitere în lume în Biserică, se întemeiază pe relaţia lor în sânul Sfintei Treimi.

            Aşadar, atât de mare este Taina lui Iisus Hristos încât El nu redefineşte separat prin El Însuşi ci este parte integrantă a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Iisus Hristos înseamnă în acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul Sfânt. Adevărul lui Iisus Hristos şi a Sfântului Duh este identic şi de aceea Duhul Sfânt este numit „Duhul Adevărului”(In.14.17...). Cele două Persoane ale Sfintei Treimi se deosebesc numai după felul în care lucrează. Evenimentul Cincizecimii la „Faptele Apostolilor” arată acest lucru la modul cel mai concret. Existenţa lui Iisus Hristos vine în planul existenţei noastre istorice, nu în mod abstract, după cum cred sectarii care tratează în mod teoretic cuvintele scripturii, într-o manieră individualistă, ignorând sensul şi rostul comuniunii şi al comunităţii.

            Duhul Sfânt este dătător de putere şi de viaţă, determinând fiinţa noastră spre relaţionare, spre împlinirea comunităţii, pentru că El este”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin Sfântul Duh ne naştem în Iisus Hristos, în Taina Sfântului Botez, încorporându-ne în trupul istoric al lui Iisus Hristos - care este Biserica, aşa cum însăşi naşterea lui Iisus Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat să poată deveni el însuşi „Hristos”, adică fiinţă de comuniune şi de adevărată viaţă. De două mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taină este un eveniment al Cincizecimii. Fiindcă Sfânta Liturghie îl revelează pe Domnul Iisus Hristos. Adevărul ca vizită, ca prezenţă şi realism, dar nu din afară ci ca „trup” adică interior propriei noastre experienţe, ca o comuniune în interiorul Bisericii, a comunităţii Ei, şi nu într-o cunoaştere raţională sau într-o experienţă mistică interioară individuală, desprinsă de Biserică, ca şi comuniune cu Iisus Hristos în Duhul Sfânt. O asemenea formă de religie este naturism religios.

            Acest adevăr ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar se referă la istorie, în înţelesul vieţii euharistice, condiţionată fiind de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria încetează a mai fi o succesiune de evenimente, ce vin din trecut în prezent, în direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi doar pe calea delegării ori a împuternicirii: Iisus Hristos-Apostoli-Episcopi, în desfăşurare liniară. El vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară într-un prezent harismatic. Drept urmare, toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice şi realităţi ale Cincizecimii.

Apoi aş dori să continui acest material cu constatare dureroasă şi anume aceea că cei mai mulţi creştini astăzi, indiferent de Confesiune, întâmpină mari dificultăţi în a se situa faţă de propria lor Biserică. Mulţi cred că Biserica este o instituţie clericală sau care se reduce la slujitorii ei: episcopi, preoţi, diaconi. Doar aceştia ar fi datori, prin însăşi funcţia lor, de a săvârşi slujbele bisericeşti şi de a se ruga pentru ceilalţi creştini şi pentru lume. Cei de cred astfel socotesc că este suficient să fi botezat şi să mergi la biserică la sărbătorile mari: Paşti, Crăciun, Bobotează sau să intri din când în când într-o biserică, să aprinzi o lumânare şi să spui o rugăciune.

Alţii sunt atât de prinşi în grijile şi problemele vieţii că nu găsesc timp nici măcar să se gândească la Dumnezeu sau la Biserică, adică la viaţa lor spirituală. Doar cu ocazia unui botez, a unei cununii sau înmormântări se regăsesc printre rudenii sau prieteni în biserică, dar şi atunci mai mult pentru a împlini o Tradiţie. Alţii caută Biserica în momente de încercări, de boală sau nereuşite în viaţă, pentru a cere ajutorul şi rugăciunea preotului. Alţii, iarăşi, au o gândire de-a dreptul sectară, socotind că n-au nevoie de Biserică pentru că Dumnezeu este în inima lor şi că rugăciunea individuală, acasă sau în altă parte este suficientă.

Din păcate, foarte puţini sunt creştinii integraţi cu adevărat în Biserică, care trăiesc o viaţă eclezială, identificându-se cu Biserica al cărui cap este Iisus Hristos (Efeseni 1, 22). Pentru aceştia Biserica nu este o creaţie artificială sau secundară, de care ne-am putea priva după plac, ci locul comuniunii prin excelenţă cu Dumnezeu şi cu semenii, împreună cu care formăm o comunitate de credinţă şi de ideal, un organism viu, acela al Trupului tainic (mistic) a lui Hristos (cf. Efeseni 1, 22).

2. De ce anume este mai îndeaproape Biserica?

Prima percepţie despre Biserică este aceea a locaşului de cult, a locului unde se adună credincioşii pentru rugăciune. În toate religiile există locaşuri proprii de rugăciune, socotite sfinte pentru că în ele se săvârşeşte cultul divin prin care se intră în legătură cu Divinitatea. În Tradiţia iudeo-creştină, primele locaşuri de cult au fost: cortul mărturiei, templul din Ierusalim, sinagogile şi apoi bisericile creştine care au împânzit lumea odată cu încreştinarea diferitelor popoare. Locaşurile de cult sunt sfinte pentru că prin sfinţire sunt dedicate lui Dumnezeu, iar actele care se săvârşesc în ele nu sunt doar lucrări omeneşti ci şi divine. Mântuitorul numeşte templul din Ierusalim, unde mergea adeseori pentru rugăciune şi pentru ca să înveţe poporul, „casa Tatălui Meu” (Ioan 2, 16). Biserica este deci casa lui Dumnezeu. Ea este plină de slava lui Dumnezeu (cf. II Cronici 7, 1; Iezechil 43, 5), adică de prezenţa Lui. Rugăciunea din biserică are o forţă cu totul deosebită pentru că nu este doar rugăciunea unui singur om, ci a întregii comunităţi, chiar a întregii Biserici.

Mistic privită, Biserica este prelungirea în istorie a Trupului lui Iisus Hristos, adică a vieţii şi lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos care vrea să fie cu cei ce cred în El, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Mtatei 28, 20). În Sfintele Taine ale Bisericii: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Preoţia, Spovedania, Cununia şi Maslul, ca şi în celelalte slujbe şi rugăciuni ale Bisericii, lucrează Duhul Sfânt care actualizează pentru fiecare generaţie lucrarea mântuitoare a Domnului, făcându-l prezent în inimile noastre. În Biserică ne împărtăşim mereu cu Iisus Hristos, atât spiritual cât şi sub forma pâinii şi a vinului euharistic, devenite prin rugăciunea Bisericii, adică a obştii credincioşilor, Trupul şi Sângele Domnului. Ne împărtăşim mereu cu Iisus Hristos pentru a deveni treptat una cu El şi una între-olaltă. Un adevărat creştin poate să spună ca şi apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20) sau „Noi avem gândul şi simţirea lui Hristos” ( cf. I Corinteni 2, 16; Filipeni 2, 4).

Biserica este aşadar un organism viu din care fac parte ca mădulare toţi cei botezaţi, toţi cei care au promis la botez că „se leapădă de Satana şi se unesc cu Iisus Hristos” (din rânduiala botezului). Prin botez devenim aşadar mădulare ale Trupului lui Iisus Hristos care este Biserica în care creştem spiritual, prin rugăciune, asceză şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, până când vom ajunge „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Iisus Hristos” (Efeseni 4, 13). După cum mlădiţa ruptă din tulpină se usucă şi nu poate să aducă roadă, tot astfel creştinul care nu rămâne în Iisus Hristos, adică în Biserică cu care Iisus Hristos se identifică nu poate creşte duhovniceşte (cf. Ioan 15, 1-5).

3. Ce este, de fapt, Euharistia?

Euharistia este Taina Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos, instituită de Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi la „Cina cea de Taină”, înainte de Patima Sa. Într-adevăr la Cina din Joia Sfintelor Patimi, Domnul „a luat pâine şi binecuvântând a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” ( Matei 26, 26-28; Luca 22, 19). Euharistia este Taina prin excelenţă a Bisericii, Taina care constituie Biserica. Biserica, adică adunarea credincioşilor, săvârşeşte Euharistia, iar Euharistia îi transformă pe credincioşi în Biserică, Trupul lui Iisus Hristos. Prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, credincioşii devin una cu Iisus Hristos şi una între-olaltă. Primii creştini au înţeles foarte bine lucrul acesta şi de aceea „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii (Euharistie) şi în rugăciuni… Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 2, 42; 4, 32). Între Biserică şi Euharistie există deci o legătură interioară de identitate.

Biserica Ortodoxă crede, ca şi Biserica Catolică, în prezenţa reală a lui Iisus Hristos în pâinea şi vinul euharistic. Pâinea şi vinul oferite de credincioşi devin prin pogorârea Duhului Sfânt, ca răspuns la rugăciunea credincioşilor din biserică, în frunte cu episcopul (sau, în lipsa acestuia, cu preotul), Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta este o Taină pe care mintea n-o poate cuprinde, dar pe care o primim prin credinţă. Încercările de raţionalizare (explicare raţională) a Tainelor au condus întotdeauna la erezii şi la dezbinarea creştinilor. Noi trebuie să credem ceea ce Iisus Hristos ne-a spus în această privinţă, şi anume că pâinea şi vinul binecuvântate în cursul sinaxei liturgice sunt Trupul şi Sângele Său. Dacă ne îndoim de prezenţa reală a Domnului în Euharistie, înseamnă că diminuăm importanţa Întrupării Sale şi a prelungirii ei prin Biserică până la sfârşitul veacurilor.

4. Despre Liturghia euharistică

Biserica Ortodoxă a păstrat doar două Liturghii euharistice, pe cea a Sf. Ioan Gură de Aur şi pe cea a Sf. Vasile cel Mare (sec. IV), care sunt foarte asemănătoare. Ambele Liturghii se compun din două părţi: Liturghia catehumenilor (adică a celor care se pregătesc pentru primirea botezului, la care însă iau parte şi cei botezaţi), ceea ce în Tradiţia occidentală corespunde cu Liturghia Cuvântului, şi Liturghia credincioşilor care cuprinde canonul euharistic cu epicleza (invocarea Duhului Sfânt pentru sfinţirea darurilor) şi împărtăşirea credincioşilor. Din Liturghia catehumenilor fac parte citirile biblice (Apostol şi Evanghelie) şi predica, precum şi rugăciuni sub formă de ectenii pentru credincioşi şi pentru catehumeni. Liturghia este precedată de pregătirea darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi, în cadrul unui ritual pe care preotul îl săvârşeşte în taină, înainte de începerea Liturghiei propriu-zise.

Ritualul Liturghiei euharistice este foarte bogat şi plin de simboluri, iar cântarea este numai vocală. Atmosfera bisericii este plină de mister, invită la interiorizare, la contemplarea Tainei vieţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care Sfânta Liturghie o reactualizează, începând cu Naşterea Sa, până la Înălţarea la cer. Se ştie că Biserica Ortodoxă are un simţ deosebit al misterului. Orice rugăciune, inclusiv rugăciunea liturgică, trebuie să „coboare” din minte în inimă, să angajeze inima, care este centrul fiinţei umane, locul unde se concentrează ca într-un focar toate puterile psiho-fizice ale omului; locul, de asemenea, al harului botezului. Dumnezeu sălăşluieşte în inima omului. De aceea este important ca mintea (intelectul), care nu este decât o energie a inimii, să „coboare” mereu în inimă pentru a-şi găsi odihna. Divorţul dintre minte şi inimă duce la stres, la depresii, la stări de nemulţumire. Tocmai de aceea rugăciunea particulară şi liturgică sunt de o permanentă actualitate.

5. Despre pregătirea pentru participarea la Liturghia euharistică şi împărtăşirea cu Sfintele Taine

În Tradiţia ortodoxă, participarea la Sfânta Liturghie, care are caracter de Cină şi de Jertfă, precum şi împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, presupun o pregătire specială. În parabola nunţii fiului de împărat (Matei 22, 1-14), Mântuitorul atrage atenţia asupra celui care venind la nuntă fără să aibă haină de nuntă a fost exclus de la cină. Liturghia este nunta Mielului lui Dumnezeu la care trebuie să participăm împodobiţi în haină de nuntă. Iar haina de nuntă constă în curăţia sufletului pe care o câştigăm prin multă rugăciune şi asceză, ca şi prin faptele bune, ca expresie a iubirii concrete a semenilor, precum şi prin mărturisirea păcatelor în faţa preotului duhovnic.

O tradiţie care s-a impus din Evul Mediu, cere ca împărtăşirea cu Sfintele Taine să se facă de patru ori pe an, adică în cele patru posturi (Paşti, Crăciun, Adormirea Maicii Domnului şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel) cu spovedanie prealabilă. Astăzi credincioşii se împărtăşesc, cum este firesc, mult mai des, unii chiar regulat, adică la fiecare Sf. Liturghie (cum este cazul în Bisericile greacă, rusă, antiohiană…, din păcate, mai puţin, în Biserica română).
Spovedania nu este legată totuşi în mod necesar de Împărtăşanie. Ea este legată de păcatele săvârşite. Obiectul spovedaniei îl formează deci păcatele, îndeosebi cele grave, cum sunt: lepădarea de Iisus Hristos, crima (inclusiv avortul sau împiedicarea de a naşte copii prin medicamente „anticoncepţionale” care provoacă avort timpuriu), adulterul, desfrânarea, trăirea în concubinaj, ura, asuprirea semenilor…, care ne despart de Iisus Hristos şi de Biserică cu care Iisus Hristos se identifică. Spovedania este Taina reconcilierii cu Biserica, Taina repunerii în starea de membru deplin al Bisericii, din care am căzut datorită păcatului. Tocmai de aceea în rugăciunea pe care o rosteşte preotul după spovedanie se spune: „… împacă-l Doamne şi-l uneşte pe dânsul (penitent) cu Sfânta Ta Biserică în Hristos Iisus Domnul nostru…”

Cine comite păcate grave nu se poate împărtăşi decât după spovedanie şi după săvârşirea unui canon de pocăinţă care poate dura mai mulţi ani. Bineînţeles că la spovedanie făgăduim lui Dumnezeu să nu mai repetăm, cu ajutorul Lui, păcatele săvârşite.

Astfel haina de nuntă sau haina luminoasă a botezului pătată de păcat se curăţă prin spovedanie care ne angajează totodată la şi mai multă rugăciune şi asceză. Conştienţi de păcatele noastre, ne angajăm tot mai mult pe drumul rugăciunii şi ascezei. Căci rugăciunea şi asceza ne purifică sufletul şi ne uneşte cu Dumnezeu. Rugăciunea trebuie să devină respiraţia omului credincios, pentru că pe Dumnezeu nu-l putem simţi ca pe realitatea cea mai profundă a existenţei noastre decât rugându-ne mult, chiar „neîncetat”, cum ne îndeamnă Sf. Apostol Pavel (I Tesaloniceni 5, 17). De aceea Părinţii Bisericii au alcătuit o sumedenie de rugăciuni, pentru toate împrejurările vieţii, inclusiv pentru a ne împărtăşi cu Sf. Taine ale lui Hristos. Canonul de Împărtăşanie este de o frumuseţe deosebită. Rugăciunea spontană nu este nici ea exclusă.

Pe lângă rugăciune, asceza - adică postul alimentar, privegherile de noapte, metaniile, lupta împotriva păcatului sau pentru despătimire în cazul în care suntem stăpâniţi de o patimă - toate acestea au în Biserica Ortodoxă un rol deosebit de important. Viaţa creştină este în fond o viaţă ascetică. Ea este „calea cea strâmtă” (Matei 7, 14) împreunată cu multe ispite şi greutăţi pe care nu le putem birui decât prin răbdare şi stăruinţă în post şi rugăciune, prin cumpătare în toate şi înfrânare de la tot ceea ce poate dăuna sufletului în tinderea sa către Dumnezeu. De aceea Biserica Ortodoxă a păstrat vechile rânduieli privitoare la post, la înfrânarea conjugală pe durata postului şi înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului (I Corinteni 7,5), ajunul euharistic… Deşi la prima vedere toate aceste rânduieli par a îngrădi libertatea omului, în realitate tocmai prin ele dobândim adevărata libertate.

6. Despre roadele şi consecinţele Euharistiei în viaţa creştinului

Mântuirea ca şi toate deprinderile bune sau virtuţile care trebuie să împodobească viaţa unui creştin sunt daruri ale lui Dumnezeu. „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 17). Totuşi Dumnezeu nu forţează pe nimeni să primească darurile sale. Primirea lor se face prin credinţă şi deschiderea inimii. La rândul său, credinţa nu este doar o adeziune raţională la Revelaţia lui Dumnezeu, ci mai ales adeziune şi angajare interioară care determină un mod de viaţă nou. „Creştinismul nu este o nouă religie; el nu este nici măcar o religie, ci mai degrabă criza tuturor religiilor. Creştinismul este viaţa cea nouă în Iisus Hristos”, spune un teolog francez (Olivier Clement). Dar pentru a trăi o viaţă nouă, trebuie să ne lepădăm de viaţa cea veche sau de omul cel vechi, obişnuit cu păcatele şi cu poftele, şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou făcut după asemănarea lui Iisus Hristos (cf. Efeseni 4, 24). Schimbarea începe la botez, dar trebuie să continue cu consecvenţă toată viaţa. Se întâmplă însă că după botez, cei mai mulţi apucăm pe căi greşite, astfel încât inima ni se împietreşte şi nu mai este sensibilă la harul lui Dumnezeu cu care nu mai colaborăm. Dacă ne trezim din rătăcire, trebuie să alergăm la Biserică, să cerem ajutorul preotului şi al semenilor şi să încercăm să ne (re)integrăm definitiv în viaţa Bisericii de unde vom primi, prin Sfintele Taine şi rugăciunea semenilor, ajutor în lupta pentru despătimire şi dobândirea virtuţilor care ne redau libertatea pierdută prin păcat. În fond toată viaţa noastră este o strădanie permanentă de înaintare pe calea binelui, a virtuţilor pentru asemănarea noastră cu Iisus Hristos şi chiar identificarea cu El. În această nevoinţă suntem susţinuţi mereu de harul Sfintelor Taine, cu deosebire de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

În viaţa creştină există multe antinomii care nu pot fi primite decât de cei care sunt angajaţi profund în credinţă. Astfel marii trăitori spun, pe de o parte, că totul este har, iar, pe de alta, că trebuie să ne dăm sângele pentru a primi harul. Ambele afirmaţii sunt adevărate. Totul vine de la Dumnezeu, totul este darul gratuit a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp totul depinde de voinţa noastră de a primi sau a nu primi darul lui Dumnezeu. Iar primirea darului se face prin angajarea fără rezerve în credinţă. „În lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”, zice Apostolul Pavel (Evrei 12, 4). Şi tot el spune: „Îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei ca nu cumva propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27). Aşadar, Euharistia şi toate celelalte Sfinte Taine sunt darul lui Dumnezeu care ne sfinţeşte şi ne face una cu Iisus Hristos, dar numai în măsura angajării noastre în credinţă prin rugăciune şi asceză.

7. Câteva concluzii şi încheierea

Pe lângă evoluţia firească, istorică, în spirit evanghelic şi patristic, Sfânta Euharistie nu a suferit transformări, ea rămânând în continuare viaţa Bisericii; numai înţelegerea ei a suferit modificări şi transformări atât în plan teoretic, cât şi în plan practic. De aceea, atât teologia academică, universitară, elevată şi elaborată cât şi practica liturgică au datoria de a-i descoperi locul central şi de a rezolva criza liturgică în care se află întreaga Biserică. Pentru conştientizarea atât a slujitorilor, sacerdoţilor, cât şi a credincioşilor asupra importanţei şi locului Euharistiei, se impune revenirea la rostirea rugăciunilor, cel puţin a anaforei, cu voce tare, implicarea creştinilor în viaţa Bisericii şi săvârşirea tuturor celorlalte Sfinte Taine în strânsă legătură cu Jertfa Euharistică. Sfânta euharistie nu trebuie redusă, aşa cum se întâmplă adesea, nici la funcţia unei simple rugăciuni „de pomenire” a celor vii, pentru sănătate, ori pentru „rezolvarea anumitor probleme” şi a celor adormiţi pentru a beneficia de bunăvoinţa divină, nici la funcţia simbolică de înlocuire ori substituire, ci trebuie înţeleasă ca Taină a tainelor şi Taina vieţii veşnice, fapt pentru care, în viaţa liturgică a Bisericii, ea rămâne miezul acesteia, Taina de referinţă, faţă de care, în special sfinţiţii slujitori ai altarelor sacre trebuie să aibă o atenţie deosebită. Iată cum sfătuia pe slujitorii Sfintelor Altare unul din marii duhovnici ai Bisericii noastre, din ultimele decenii ale secolului trecut: „Să fim cu mare atenţie cui şi cum dăm Sfânta Împărtăşanie, că mare răspundere avem în faţa lui Dumnezeu. Nici prea rar, nici prea des. Să ţinem seama, pe cât se poate, de sfintele canoane şi de practica părinţilor iscusiţi de astăzi”[1].

Ca atare, în fiecare Sfântă Taină, Iisus Hristos ni se dăruieşte cu o lucrare a Sa, în Euharistie, însă,  ni se dăruieşte cu Însuşi Trupul şi Sângele Său, deplin penetrate de Duhul Lui şi prin care ne spiritualizează şi pe noi, având acordul voinţei noastre libere. Euharistia este Taina care – L extinde pe Iisus Hristos în noi, sau prin care suntem noi asimilaţi la umanitatea Sa preamărită prin Înviere şi Înălţare. Această extindere a lui Iisus Hristos în noi constituie Biserica – o comunitate de persoane unite între ele prin acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, pline de Duhul Sfânt. Biserica care este astfel constituită ca o comunitate concretă, vizibilă, a oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, are la rândul ei puterea sacramentală de a-L extinde mai departe pe Iisus Hristos în alţi oameni, prin organele alese şi sfinţite de Hristos Însuşi în ea şi pentru ea, prin Duhul Lui cel Sfânt, adăugând Trupului Său noi mădulare. De asemenea, puterea sacramentală, sfinţită şi sfinţitoare a Bisericii izvorăşte tot prin puterea lui Iisus Hristos Cel sălăşluit în ea prin Duhul Sfânt. Euharistia şi Biserica sunt două realităţi nedespărţite, într-o continuă şi indisolubilă legătură, una implicând-o pe cealaltă, una fiind condiţie a celeilalte, iar în amândouă este prezent Acelaşi Iisus Hristos prin Trupul Lui, deplin pnevmatizat, atrăgând toate mădularele şi membrele Sale spre înălţimea la care se află El.

Prin urmare, importanţa şi semnificaţia Sfintei Euharistii sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Iisus Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării[2], al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei[3] - această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gândirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!....

Aşadar, în vremurile de astăzi, când suferinţe şi necazuri foarte multe şi foarte variate cum ar fi neajunsurile şi sărăcia, bolile şi singurătatea, nedreptatea, patimile şi violenţa şi multe altele încearcă să cuprindă sub aripa lor nefastă cât mai mulţi semeni, este foarte necesară o revenire şi o reorientare sinceră a existenţei noastre către Dumnezeu. Singur aflându-se omul nu poate să depăşească zidul deznădejdilor pe care suferinţele şi greutăţile i-l aduc înainte şi astfel se loveşte continuu cu renunţarea şi cu cedarea. În aceste condiţii durerea şi necazul îşi amplifică dimensiunile, lucrarea şi roadele negative în sufletul uman, ajungând uneori chiar la groază şi disperare. Individualismul şi autonomismul nu fac decât să ne introducă în izolarea tragediei personale. Dar prin Iisus Hristos şi de la Iisus Hristos primim şi noi puterea şi capacitatea de a învinge toate dezamăgirile pe care ni le aduc înainte. El nu a fost o victimă în faţa morţii, a strâmtorărilor şi a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevărat (şi) asupra vieţii. În mod liber primeşte moartea: „Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om să nu mai fie sclavul ei, ci în toţi să se trezească dorinţa de dăruire, în mod liber, înaintea lui Dumnezeu.

Trebuie subliniat reţinut faptul, că „jertfa lui Hristos nu se reduce la un simplu exemplu de comportare socială, ci se distinge prin superioritatea absolută şi puterea desăvârşită pe care Fiul lui Dumnezeu i-o imprimă”[4]. În urma unirii cu Iisus Hristos, ia naştere şi în noi manifestarea iubirii Sale faţă de lume. Prin mine Iisus Hristos îl iubeşte pe semenul meu şi acela primeşte iubirea mea care îşi are sursa în Iisus Hristos. Prin această iubire şi prin puterea lui Iisus Hristos ajungem fiecare din noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne dăruim ca jertfe vii. Dar, precum Jertfa lui Hristos n-a fost despărţită de Înviere, tot aşa nici jertfa noastră nu rămâne străină de viaţa pe care El ne-o oferă. Şi să nu uităm faptul că fără de jertfa Domnului Iisus Hristos, îndeosebi cea euharistică, nu putem face nimic. Tocmai de aceea se cere împlinită şi împărtăşită.                                                         

Încheiem cu constatarea că Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul lui Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Iisus Hristos Domnul şi prin Iisus Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit.

Dr. Stelian Gomboş