Despre Sfintele Icoane

Despre Sfintele Icoane – adevăr al învăţăturii despre Iisus Hristos Domnul, Stăpânul şi Mântuitorul -  importanţa şi celebritatea lor…

          
Sfintele icoane formează un mare tezaur spiritual al Bisericii. Despre sfintele icoane s-au spus multe, de către teologi, şi s-au scris volume întregi. Înaintaşii şi Sfinţii Părinţi au vorbit despre rolul lor, duhovnicesc şi dogmatic în acelaşi timp, şi ne-au învăţat să ne închinăm la icoane ca la înşişi sfinţii care sunt închipuiţi pe ele. „Căci cinstea dată icoanelor se urcă la chipul cel dintâi” spune Sfântul Vasile Cel Mare. Mulţi consideră sfintele icoane mai mult ca valori artistice şi istorice decât ca obiecte putătoare de har şi sfinţenie. Ei admiră îndeosebi vechimea, culorile, măiestria şi arta cu care sunt lucrate. Dar nu surprind, nu simt duhul care vibrează şi se transmite prin aceste sfinte obiecte!...

            Prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent în comuniune cu Hristos, cu Fecioara Maria – Născătoarea de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii, prin sfânta rugăciune. Prin icoane întreţinem un continuu dialog cu Creatorul cerului şi al pământului şi cu toţi sfinţii. Este suficient numai să vezi o icoană, să îngenunchezi în faţa ei, că te şi înalţi, imediat, cu mintea la Iisus Hristos. Desigur, ne putem ruga şi fără să avem în faţă icoane, dar creştinul obişnuit îşi adună mintea cel mai uşor şi intră în atmosfera rugăciunii, stând în faţa unei icoane făcătoare de minuni, şi, defapt, toate icoanele pot fi făcătoare de minuni!... Atunci simte imediat Harul Sfântului Duh în inima sa, simte o prezenţă divină continuă, căldură şi încredere duhovnicească, pe care le-ar simţi mult mai greu dacă s-ar ruga în lipsa unei astfel de icoane!... Cu alte cuvinte sfintele icoane scurtează calea între cer şi pământ, întreţin un permanent dialog între Dumnezeu şi om, îl urcă pe om spre cer, după măsura smereniei lui şi îl coboară pe Dumnezeu spre pământ, după nemăsurata Lui dragoste!...

            În cele ce urmează doresc să prezint, pe scurt, trei dintre cele mai renumite icoane care se află la noi în ţară. Una dintre cele mai vechi şi mai vestită icoană de pe pământul ţării noastre este, fără îndoială, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Mănăstirea Neamţ, atât din punct de vedere istoric cât, mai ales, spiritual. Este destul de greu să vorbeşti, astăzi, despre tot ce a însemnat această sfântă icoană, de-a lungul celor şase secole de existenţă pe pământul binecuvântat al Moldovei.

            Să ne gândim mai întâi la atâtea generaţii de călugări cuvioşi, care s-au nevoit în Mănăstirea neamţ, şi care au fost îndemnaţi, supravegheaţi şi mângâiaţi de duhul celei mai curate evlavii prin această minunată icoană. Să ne gândim că mii de monahi, din care unii au devenit mari sfinţi, s-au rugat ziua şi noaptea la acestă sfântă icoană şi i-au închinat atâtea imnuri, acatiste, paraclise şi cântări de laudă. I s-a cerut ajutorul pentru voievozi, pentru poporul nostru dreptcredincios, pentru ţară, pentru sănătoşi şi bolnavi, pentru buni şi pentru mai puţin buni, pentru toată lumea. Să ne gândim la toţi voievozii din Ţara Moldovei, care veneau negreşit an de an să-şi plece frunţile la icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, cerându-i acoperământul şi rugăciunile, atât în vreme de linişte cât, mai ales, în cele de restrişte. Să ne gândim la pelerinajele de mari proporţii ale credincioşilor noştri de pe toate meleagurile care veneau, şi vin în continuare, să se roage, să se întărească în credinţă datorită acestei sfinte icoane. Darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu îi ajuta pe toţi: domnitorii dobândeau curaj şi biruinţă în lupte, călăgării obţineau ajutor împotriva patimilor şi negrăite mângâieri duhovniceşti, credincioşii primeau binecuvântare şi tărie în necazurile vieţii, bolnavii dobândeau sănătate, săracii răbdare în suferinţă, bătrânii sfârşit bun şi creştinesc. Fiecare primea, şi primeşte, după credinţa şi eforturile sale. Nimeni nu se întorcea sau nu se întoarce, acasă, supărat şi dezamăgit!...

            Această icoană a fost dăruită Domnitorului Alexandru Cel Bun al Moldovei de către Împăratul bizantin Manuel Paleologul, în anul 1401. Este adevărat că lipsesc documentele din acea epocă care să ateste acest fapt. Pentru că întotdeauna lucrurile mari, închinate spre slava lui Dumnezeu, se făceau fără documente. Totuşi sunt destule însemnări mai târzii, care demostrează în mod convingător că icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ este de origine bizantină, că este adusă de către Alexandu Cel Bun, că este miraculoasă protectoare a călugărilor şi a oamenilor de rând!... Această icoană este foarte bine păstrată până astăzi. Are mărimea de 1 m/1, 20 m şi este îmbrăcată în argint aurit din timpul stareţului Neonil adică din anul 1850. În tot acest timp a stat în naosul bisericii mari (ca şi astăzi), într-o strană specială (tron) aşezată puţin către absida (latura) nordică a bisericii. Să se reţină faptul ea are două feţe: Maica Domnului cu Pruncul pe mâna stângă – în faţă, iar pe verso este pictat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de biruinţă. De remarcat faptul că, până astăzi, domnitori, cronicari, boieri de sfat, scriitori, credincioşi de la sate şi oraşe, călugări, sihaştri şi preoţi, turişti din ţară şi de peste hotare vin să admire şi să-şi plece frunţile înaintea icoanei Maicii Domnului de la Neamţ şi fiecare primeşte ajutor după credinţa lui. Se închină, o sărută, se sfinţesc şi sfinţesc icoana cu lacrimile, cu credinţa şi cu căldura inimii lor!...

            O alta dintre cele mai importante icoane săvârşitoare de minuni din ţara noastră este cea de la frumoasa Mănăstire Dintr-un Lemn, din Judeţul Vâlcea, importantă ca frumuseţe artistică şi grad de conservare şi mai ales, deosebită pentru rolul ei spiritual pe care l-a avut dintotdeauna pentru mănăstire şi pentru credincioşii din zona Olteniei dar nu numai. Tradiţia veche locală spune că un cioban ar fi văzut-o pe Maica Domnului, care i-a poruncit să taie din poiană un stejar falnic şi să facă din el o biserică mică de lemn. Tăind stejarul, ar fi găsit în tulpina lui acest preţios odor – Icoana Maicii Domnului.

            Paul de Alep aminteşte în însemnările sale că un călugăr sihastru a găsit această sfântă icoană agăţată de tulpina unui stejar, din care a auzit acest glas: „Dorinţa mea este ca tu să faci aici pentru mine o mănăstire din acest stejar”. Aşa a luat fiinţă în prima jumătate a secolului al XVII – lea (1634 – 1636), o bisericuţă de lemn, cu hramul „Naşterea Micii Domnului”, în care s-a păstrat o vreme sfânta ei icoană până la zidirea bisericii mari din piatră. După părerea celor mai autentici specialişti, acestă icoană este de origine bizantină, din epoca împăraţilor paleologi şi ea a ajuns la noi, probabil, odată cu căderea Constantinopolului sau, ulterior acestei date. Dincolo de datele istorice, însă, această icoană este o perlă a icoanelor vechi din România. Ea este aşezată în  catapeteasmă (iconostas) şi are dimensiuni foarte mari, fiind înaltă de 1, 50 m şi lată de 1, 10 m. Poate este cea mai mare icoană a Maicii Domnului – făcătoare de minuni de la noi, din ţară. Este o adevărată Împărăteasă a icoanelor româneşti şi sufletul Mănăstirii Dintr-un Lemn!...

            Însuşi felul în care a fost descoperită şi păstrată atât de bine până astăzi este o dovadă incontestabilă că această icoană este făcătoare de minuni, în primul rând cu ea însăşi!... După obiceiul locului, icoana nu este scoasă pe câmp în timp de secetă ca altele în schimb este renumită vindecătoare de boli şi suferinţe omeneşti pentru care fapt este foarte vizitată de către foarte mulţi oameni cu diferite cereri şi suferinţe urmând ca, pentru rugăciunile şi darul sfintei icoane din acest minunat lăcaş să dobândească sănătate, uşurare, mângâiere, încredere în viaţă şi nădejde în Dumnezeu!...

            Dorim să continuăm acest material cu prezentarea Icoanei Maicii Domnului – Făcătoare de minuni de la Mănăstirea Nicula, Judeţul Cluj. Această vestită icoană a fost pictată pe lemn în anul 1681, de către preotul Luca din Iclod şi donată, mai târziu, Mănăstirii Nicula, unde se păstrează până astăzi. Prin Harul Duhului Sfânt şi cu rugăciunile Maicii Domnului, această icoană a plâns de mai multe ori cu lacrimi adevărate şi a devnit vindecătoare de boli. Unii credincioşi care se închină cu evlavie la ea se fac sănătoşi, se izbăvesc de primejdii şi sun apăraţi de necazuri cu rugăciunile Preasfintei Fecioare Maria. Alt mar dar al acestei sfinte icoane este că, în fiecare an – la 15 August – Hramul Mănăstirii Nicula – în cinstea ei se adună sute de mii de credincioşi din toată ţara, aşa încât Mănăstirea Nicula din judeţul Cluj a devenit, în ultimii ani, unul dintre cele mai mari şi mai vestite locuri de pelerinaje nu numai în ţară dar şi în Europa!... Pregătirea pentru acest hram se face cu câteva zile înainte, când sute şi mii de oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare pornesc, pe jos, spre această mănăstire. Este caracteristic acestui hram faptul că majoritatea pelerinilor vin în procesiune cu icoane ale Maicii Domnului, purtate în general de către copii şi tineri. Pe cale merg rugându-se sau rostind cântări bisericeşti închinate Sfintei Fecioare!...

            Cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei Creştinismul se înţelege ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. Deasemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare e lungă, ea are origini în creaţie, când omula fost creat după „chipul” şi asemănarea lui Dumnezeu şi până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu şi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezintă nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu”, ne spune Sfântul Ioan Damaschinul.(Cuv.I.despre icoane)

Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idol şi simbol. El a fost făcut pentru prima dată în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt( Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Hristos (Numeri 21, 8-9).

Iată un citat clasic a Sfântul Teodor Studitul (Antiorh I) „O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care este una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”.Acest text face o diferenţiere clara intre idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut deci în funcţie de transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărurisitorul zice: „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult... îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni...”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imonente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor e legat  de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru e un semn sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, depildă: „Să faci doi heruvimi din aur,... să fie aripile întinse pe deasupra... „Acolo Mă voi întâlnii cu tine” iată deci imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice.

            Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos. Icoana nu mai este nici idol, care identifică natura sau diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentare lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original. Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Iisus Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei.

            Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos - Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de  „icoană” presupune difernţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este spune Patriarhul Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru iconoclaşti nu poate fi icoană, decât aceea xare poate reprezenta cele două naturi ale lui Iisus Hristos, umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoana, pe de alta. De aici icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana, spune Teodor Studitul a unei Persoane divine întrupate, în cazul lui Iisus Hristos. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia netă: „În Sfânta Treime, Iisus Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne spune Teodor Studitul.

            De la interzicerea picturii, reprezintării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III - lea, care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, este limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştlor, şi în general, a tot ceea ce este material.

            Pentru ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materi, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”... Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă Domnului: „Nu este urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci este chiar foarte iubită”. Fiindcă, altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că este Iisus Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?... Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară Maria – Născătoarea de Dumnezeu, dacă nu se  zugrăveşte în icoană la fel ca noi?...

            Dacă nu se înfăţişează în icoană, nu este din ea trupul, ci ceva deosebit... Şi ca urmare, Răscumpărătorul nu a dat morţii preţul pentru noi... nici n-a înfrânt pentru sine împărăţia morţii... Nu a omorât moartea în trup, nu om a înviat în Iisus Hristos cei ce am murit în Adam... Depărtează-te, deci, de la rătăcire, de voieşti, omule, şi cunoaşte că Hristos, făcându-se om adevărat, a fost vestit de cuvântoâătorii de Dumnezeu ca unul ce poate fi descris prin cuvinte şi zugrăvit. Pentru că cele ce cuvântul le înfăţişează istoriei prin auz, acelea pictura tăcând le arată prin imitare”. Sfântul Teodor Studitul vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Iisus Hristos, a patimii, morţii etc. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos...

            A nega lui Iisus Hristos putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a nega toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fără chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Părinţii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii.

Aşadar, se cuvine ca noi să avem mare credinţă în mila cea nemărginită a Domnului nostru Iisus Hristos, ca, prin rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi cu jutorul acestor sfinte icoane să ne vindece, să ne miluiască, să ne poarte de grijă şi să ne mântuiască sufletele noastre, dacă mai credem în aşa ceva!...

Dr. Stelian Gomboş