Dreptmăritorul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt al întregii Moldove

Dreptmăritorul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt al întregii Moldove şi folosul, participarea sau impactul creştinilor ortodocşi români în Uniunea Europeană...

Cu ajutorul lui Dumnezeu ne bucurăm, în aceste vremuri, sufletele de pacea ce izvorăşte din frumoasa proclamare a canonizării şi din smerita slujire şi pomenire a Dreptmăritorului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt – Ocrotitorul întregii Moldove, Domn al Culturii, Spiritualităţii, Biruitor în războaie şi primejdii, „Atletul lui Hristos” şi Prinţ al Dreptăţii - ctitor de cultură, spiritualitate şi viaţă duhovnicească în aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu ale Moldovei, Basarabiei şi Bucovinei, din sfintele cetăţi de scaun ale Moldovei medievale, a Sucevei, Cetăţii Albe şi Hotinului, alături de mulţi Sfinţi Români printre care, la loc de frunte se numără Duhovnicul şi Sfetnicul său Daniil Sihastru, Sfinţii Ierarhi Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, Paisie şi Ioan de la Neamţ, Ioan de la Râşca şi Secu, şi mulţi alţi sihaştri ori pustnici şi călugări ai sfinţitelor pământuri şi locuri moldave, româneşti şi strămoşeşti. Şi în aceste momente constatăm faptul că există o contribuţie permanentă a vieţii monahale la bunăstarea morală şi duhovnicească a societăţii româneşti de la începutul sec. XXI, iar această lucrare ar fi fost cu siguranţă incompletă dacă Dumnezeu nu ar fi binecuvântat pământul românesc (şi) cu foloasele trudei şi jertfei de sine pe care Dreptmăritorul Ştefan cel Mare şi Sfânt al întregii Moldove, descendent din bătrânul os domnesc al muşatinilor – cu zi de prăznuire anuală pe data de 02 Iulie - le-a dăruit românilor, prin ctitorirea Sfintei Mănăstiri a Putnei, sfinţită cu mare alai şi fast la 15 august, anul mântuirii 1502.

Despre Sfântul Ştefan cel Mare Voievodul se poate discuta din multe perspective: istorice, militare, strategice, sociale, economice, geografice, sociale, demografice, teologice, culturale, duhovniceşti şi lista poate continua. Credem că Sfântul Domnitor Ştefan cel Mare – cu ale victorii militare şi izbânzi duhovniceşti, prin umplerea pământului Moldovei cu atâtea locaşuri de închinare, ce dăinuie şi durează până astăzi şi, de fapt, până la sfârşitul veacurilor celor pământeşti - este unul din simbolurile renaşterii vieţii culturale, spirituale şi nu în ultimul rând monahale, pe pământurile Moldovei, Basarabiei, Bucovinei şi, până la sfârşitul veacurilor, a întregii Ţări Româneşti, exemplu de demn urmat pentru noi în aşezarea corectă şi autentică a Bisericii în relaţia cu societatea actuală atât de supusă presiunilor secularizării şi relativizării oricăror valori morale. Şi aici, la loc de frunte este aşezată şi numărată Mănăstirea Putna, de pildă – fiind Necropola sa Voievodală şi „Ierusalimul neamului nostru românesc”. Această biserică voievodală şi princiară este nu numai spaţiu fizic, concret a slujirii lui Dumnezeu în post, rugăciune, smerenie şi ascultare, ci şi izvor de viaţă creştină, loc de pelerinaj pentru oamenii care trăiesc în tumultul cotidian, prilej de împăcare cu Dumnezeu, cu sine şi cu aproapele. Cunoaşterea vieţii, a faptelor şi ctitoriilor cărturăreşti ale Sfântului Ştefan cel Mare – Domn şi Ocrotitor al Moldovei Străbune, înseamnă pentru credincios lucrarea la care este chemat fiecare dintre noi în vremurile de acum.

România se avântă pe drumul integrării europene. Aderarea României la Uniunea Europeană reprezintă o mare oportunitate pentru români şi pentru Biserica neamului nostru de a mărturisi Europei despre valorile inestimabile pe care Ortodoxia le poartă de milenii, Sfântul Ştefan cel Mare şi moştenirea pe care ne-a lăsat-o, ocupând un loc de seamă în acest demers. Mărturisirea începe de aici, din ţară, prin împreună-lucrarea, colaborarea şi sinergia la care sunt rânduite Biserica şi Statul, două entităţi care departe de a se exclude reciproc, sunt chemate să slujească poporul român prin respectul şi susţinerea reciprocă în elaborarea răspunsurilor cerute de exigenţele etapei istorice prin care trece ţara noastră, în momentul de faţă. Fără pretenţia de a răspunde acestei probleme în întregime sau de a reuşi să epuizez abordarea acestei teme referitoare la Uniunea Europeană şi poziţia noastră faţă de ea, ca şi creştini ortodocşi ce ne străduim să trăim şi să împlinim învăţătura Bisericii, trebuie, totuşi, să-mi accentuez convingerea că acest subiect presupune mult realism, clarviziune şi suficient discernământ. Acest realism ne cheamă pe noi la evidenţierea a două principii esenţiale referitoare la relaţia noastră cu Uniunea Europeană, primul fiind acela că nu Uniunea Europeană reprezintă o problemă ci propria noastră prezenţă în cadrul ei, iar al doilea se cuprinde în faptul că problema noii compoziţii şi sinteze nu este de sorginte politică sau economică ci de natură culturală şi spirituală. Dincolo de influenţele permanente ale Occidentului în ţările răsăritene, deosebirea de cultură dintre Europa apuseană şi popoarele ortodoxe rămâne, în multe locuri de nedepăşit.

Prin urmare, creştinul ortodox trebuie să intre într-un mod cât mai conştient în Uniunea Europeană, însoţit fiind de anumite certitudini şi atitudini, care îi vor delimita în continuare prezenţa şi statutul său în ea şi, în general, în noua realitate şi mentalitate europeană. De la el se cere să aibă o conştiinţă clară a diferenţei foarte pronunţată dintre civilizaţia răsăriteană, ortodoxă şi cea occidental-apuseană. Civilizaţia care s-a format prin simbioza dintre spiritul romanic, elenist (grecesc) şi ortodoxia creştină, adică civilizaţia vechii Uniuni Europene, comună atât Apusului cât şi Răsăritului din primul mileniu, este o civilizaţie theonomă şi theocentrică. Toate manifestările creştinului ortodox poartă amprenta luptei omului spre desăvârşirea existenţei lui prin dumnezeiescul Har necreat, şi lucrător de îndumnezeire. Scopul civilizaţiei creştin-ortodoxe nu este doar civilizarea ori îmbunătăţirea etică a omului, ci depăşirea faptului de a fi o creatură zidită, prin schimbarea omului în dumnezeu – om, după Har. De aceea, modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul bun şi virtuos, dintr-o perspectivă umanistă şi umanizantă, ci Dumnezeu – Omul Iisus Hristos.

Aşadar, Uniunea Europeană se prezintă pentru Ortodoxie ca un teren ce trebuie cercetat cu dorinţa de realizare a misiunii sfinte, ca fiind un spaţiu de mărturie şi de mărturisire a cuvântului şi a modului ori a atitudinii de viaţă care reprezintă esenţa şi fundamentul Tradiţiei Ortodoxe. Bineînţeles, misiunea sfântă, se referă în fond, nu la variata conducere a spaţiului european, ci la popoarele ei, ceea ce chiar s-a petrecut în primele secole ale Creştinătăţii, între graniţele Imperiului Roman de atunci. Tocmai aceasta poate să constituie misiunea noastră ca ortodocşi în Uniunea Europeană a bătrânului continent iar această prezenţă trebuie să fie, în primul rând, una liturgică şi spirituală, duhovnicească. Sfânta Liturghie cu întregul nostru cult reprezintă cel mai valoros tezaur al nostru (nu afirmăm acest lucru din triumfalism) fiindcă ea cuprinde şi salvează dinamic trăirea şi viaţa noastră, credinţa şi modul teologic de existenţă al Sfinţilor noştri. Tradiţia ascetică a Sfinţilor alcătuieşte izvorul civilizaţiei noastre, a cărei chintesenţă este principiul creştin potrivit căruia „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35), care, în acest fel, nu împărtăşeşte lăcomia, avariţia egoistă şi isteria individualistă.

În consecinţă, nu este greu să îndreptăţească cineva neliniştile, zbaterile şi frământările acelora care cunosc Ortodoxia prin experienţa lor, pentru viitorul nu doar al Ortodoxiei, ci şi al ortodocşilor în Europa, şi nu numai în ea. Pentru că acest viitor se află în strânsă legătură cu felul de a fi al Ortodoxiei care este reprezentată în Uniunea Europeană prin noi înşine, ca ortodocşi, cu alte cuvinte prin recunoaşterea şi mărturia propriei noastre legături pe care o avem cu Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Deoarece numai Sfinţii sunt purtători substanţiali, autentici şi adevăraţi mărturisitori ai Ortodoxiei. Dat fiind faptul că mănăstirile – cum ar fi spre exemplu (şi) sfânta mănăstire Dealu din apropierea vechiului scaun al Ţării Româneşti a Târgoviştei - ca mijloc de mărturie şi de mărturisire, salvează în felul cel mai corect modul de existenţă, ca predare integrală de sine Harului Divin, mănăstirea va fi, în cele din urmă şi în europeana noastră diaspora, cristelniţa perpetuă spre (re)botezarea şi (re)naşterea nu doar a celorlalţi europeni ai noştri, ci şi a ortodocşilor înşişi.

Dacă cineva ţine seama de căutările şi preocupările europene contemporane – în special la nivelul poporului – care fac posibilă misiunea sfântă a Ortodoxiei, relatările de mai sus se confirmă a fi realiste şi aplicabile. Omul european poartă în chip vizibil rănile unei deziluzii existenţiale tragice, trăind într-un vid sufletesc – spiritual, care îl aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Îndepărtat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el caută Adevărul (care îl va face liber) ca experienţă de trăire şi de aceea se refugiază în diferite practici şi artificii spirituale ori substituţi religioşi, care sunt oferiţi de către ocultismul oriental. Tocmai la această solicitare poate să răspundă Ortodoxia, însă numai atunci când îşi menţine autenticitatea ei, căci dacă Europa are încă suspinuri şi dureri în alienarea ei, acest lucru se datorează, în cea mai mare parte şi inconsecvenţei noastre, fiindcă suntem, de foarte multe ori, ortodocşi doar cu numele nu şi cu fapta, precum şi a modului greşit în care purtăm dialogul cu ea. În încheiere, doresc să subliniez faptul că a sosit vremea şi ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat şi judicios argumentat sau elaborat, cu Europa şi cu Creştinătatea apuseană. Căci numai în cadrul spiritualităţii patristice şi autentice este cu putinţă perceperea, din punct de vedere ortodox, a unităţii creştine, ecumenice. În lipsa acestei unităţi creştine şi ecumenice, autentice, adică a Ortodoxiei celei perene, nu poate fi zidită, vreodată unitatea şi simbioza în Europa unită – pentru care ne rugăm să fie spre binele nostru cel pământesc şi, mai ales, cel ceresc şi spre Slava lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat!...

Drept urmare, Dreptmăritorul Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost un mare ctitor, dar şi un înţelept sfătuitor şi Domnitor al Ţării celei mari şi binecuvântate a Moldovei, iar nu în ultimul rând şi vrednic sprijinitor al  Sfântului Munte Athos, între care la loc de cinste se numără Sfânta Mănăstire Zougrafou – închinată purtătorului de biruinţă a creştinismului – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unde se şi află vestita sa icoană, oferită în dar de către Măritul Domnitor, întru amintirea, pomenirea şi cinstirea Marelui său Ocrotitor şi Biruitor, în războaie şi primejdii de tot felul. Acest Sfânt a susţinut politica Statului în măsura în care aceasta slujea interesele poporului drept-credincios, dar nu a ezitat să manifeste o opoziţie fermă faţă de unele intruziuni nocive ale unor reprezentanţi din cadrul puterii de stat în viaţa eclesială, atunci când a fost cazul. Atitudinea pe care Sfântul Neagoe a avut-o în propria sa persoană, în relaţiile cu puterea statală a fost întemeiată pe dragoste creştină, pe curaj profetic şi pe jertfa personală, de sine. Fără a intra, de fapt, în conflict cu autoritatea ce o revendica atribuţiile voievodului, Sfântul Neagoe a reuşit să „dea Cezarului (şi secularului) ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”!...

Relaţia dintre Biserică şi Stat a cunoscut în România post-decembristă o evoluţie care se caracterizează prin tendinţe de armonizare a politicilor sociale, precum şi de înţelegerea clară, corectă a rolului şi a locului deţinute de către cei doi parteneri în lucrarea comună de slujire a poporului nostru.

Cu siguranţă că exemplul Sfântului Ştefan cel Mare este de mare folos pentru Biserica noastră, cea luptătoare a lui Iisus Hristos, în demersul ei permanent de mărturisire a cuvântului dumnezeiesc. Dintr-o atare perspectivă, Statul este arealul în care slujitorii Bisericii sunt chemaţi să mărturisească cele de folos împlinirii demersurilor de dreptate socială, de bunăstare materială şi spirituală pe care orice stat modern caută să le împlinească pentru cetăţenii săi. Zestrea de valori spirituale, culturale şi materiale a Bisericii la care Sfântul Ştefan cel Mare are o contribuţie însemnată, este absolut necesară pentru definirea corectă a locului şi a rolului României ca stat membru al Uniunii Europene.

Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe Române în faţa lui Dumnezeu şi a naţiunii române este egală cu responsabilitatea Statului Român, respectul, armonia şi colaborarea fiind considerate repere fundamentale ale viitoarei relaţii dintre Biserică şi Stat în contextul integrării României în Uniunea Europeană.

Aşadar, Sfântul Domnitor şi Voievod Ştefan cel Mare rămâne pentru noi un model de viaţă duhovnicească, de slujire şi mai ales de echilibru, un Sfânt care ne arată calea demnă de urmat spre dezvoltarea relaţiei dintre Biserică şi Stat, o relaţie care, fiind caracterizată prin cunoaştere reciprocă, respect şi eficientă colaborare, va fi benefică cetăţenilor ţării noastre.

Am convingerea că tot ceea ce s-a mărturisit, se mărturiseşte şi se va (mai) mărturisi, în această perioadă (cu prilejul împlinirii a 510 ani de la strămutarea Măriei Sale la veşnicele lăcaşuri), despre Dreptmăritorul Ştefan cel Mare şi Sfânt a toată Moldova creştină şi străbună şi a toată Ţara Românească reprezintă nu numai o contribuţie importantă la cunoaşterea vieţii şi slujirii Sfântului, cât mai ales o actualizare şi o aşezare folositoare a moştenirii lăsate nouă de acesta, în contextul existenţei noastre de oameni ai începutului de mileniu III. Dumnezeu să ne ajute în slujirea la care am fost chemaţi şi aşezaţi fiecare dintre noi, iar bineplăcutul Sfânt şi Slujitor al Bisericii noastre să ne învrednicească prin rugăciunile sale la Scaunul Ceresc pentru a-i purta peste timp moştenirea!...

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/