Ernest Bernea

Ernest Bernea – gânditor creştin, promotor şi filozof al culturii româneşti autentice…


Introducere - Ernest Bernea, un mistic rătăcit în viaţa socială şi in cea politică

Sociolog, etnograf şi filozof, Ernest Bernea a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice. Astăzi, ignorat de intelighenţie, din pricina necunoaşterii dar şi a trecutului său politic, Ernest Bernea rămâne un nume de referinţă în cultura română. O mare parte din opera sa este încă inedită, datorită temerii editorilor că Ernest Bernea nu este popular şi vandabil.

Născut la Focşani - Vrancea pe 28 martie anul 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. Tatăl său, Marcu, era ţăran moldovean din împrejurimile Galaţiului, iar mama sa, Tudora, era fiica unui ardelean ajuns cărăuş în port. Copilăria aspră, ştirbită de neajunsuri, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Până la sfârşitul vieţii s-a mulţumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios. Încă de la 13 ani, având tatăl grav bolnav, fratele mai mare mort pe front şi patru fraţi mai mici, Ernest a fost nevoit să lucreze pentru a-şi ajuta familia. A fost, pe rând, vânzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne şi preparator la matematică pentru copii familiilor înstărite. Cam din aceeaşi perioadă şi-a descoperit înclinaţia spre desen şi literatură. A urmat, din anul 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvântul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică. Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger). În toamna anului 1932, Ernest Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi – Marcela, cum o alinta el, gălăţeancă, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu. Împreună au avut un fiu, Horia, şi pe gemene Ana şi Tudora.

Despre activitatea sa publicistică - volume publicate:

Riturile (1932)
Crist şi condiţia umană (antropologie creştină, 1932)
Stil legionar (1937)
Muzeul romanesc de etnografie (1937)
Filosofia la Universitate (1937)
Cartea Căpitanilor (1937)
Preludii (eseuri, 1937)
Gând şi cântec (poezii, 1939)
Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un Om Nou (1939)
Moldovă tristă (poeme în proză, 1939-1940)
Paşi în singurătate (poeme în proză, 1940)
Timpul la ţăranul român (1941)
Colina lacrămilor (1943)
Maramureşul - ţară românească (1944)
Firide literare (1944)

Despre Rânduiala şi mişcarea legionară

Revenit în ţară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate. Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i şi cumnat), Ernest Bernea a aderat, în anul 1935, la mişcarea legionară. În acelaşi an, cei patru au fondat revista Rânduiala, care a apărut trimestrial timp de trei ani. Tot în anul 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a predat sociologie comparată şi primul curs de etnologie din România, până în anul 1940. Rânduiala, revistă de atitudine culturală şi politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr şi Haig Acterian. Gruparea de la Rânduiala s-a încadrat în tendinţele epocii de a întrupa idealul „tinereţi generaţii”, sprijinind mişcarea legionară. Însă, odată cu asasinarea lui Corneliu Codreanu, liderul mişcării legionare, Ernest Bernea s-a distanţat de aceasta, pentru ca orice simpatie să-i dispară după uciderea lui Nicolae Iorga.

Manuscrisele netipărite:

S-au arătat semne (roman, 1939)
Arta în lumina stilurilor din cultură (1964)
Frederic Mistral şi spiritul Mediteranei (1964)
Dante şi universul spiritual medieval (1964)
Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală (1966)
Civilizaţia română sătească. I – Forme şi funcţiuni, II – Forme şi valori (1969)
Popas în grădina neumblată (poeme în proză, 1971)
Lumini în necunoscut (poeme în proză, 1971)
Destinul civilizaţiei. I – Dialectica spiritului modern (1974)
Sociologia – ştiinţă concretă şi experimentală (1974)
Legenda trandafirului alb (sau Un om caută pe celălalt, roman, 1975)
Meditaţii. Note pentru o filosofie inactuală (1975)
Cultură şi educaţie. În lumina unui nou stil moral (1976)
Arta nouă – fenomen de criză (1978)
Studii de literatură (1978)

Despre detenţia şi închisoarea politică

În timpul prigoanei carliste, Ernest Bernea a fost întemniţat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanşat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu puţin înainte de „noaptea cuţitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securităţii. Ernest Bernea a susţinut mai târziu, în faţa ofiţerilor de Securitate, că a fost exclus din mişcarea legionară în anul 1940, „pentru lipsă de activitate”. De fapt, el spunea că din anul 1937 s-a considerat izolat şi autoexclus, pentru că viziunea sa politică intrase în contradicţie cu aceea a mişcării. A fost mai degrabă un mistic rătăcit în politică, la fel ca mulţi alţi intelectuali interbelici.

După aşa numita „rebeliune legionară”, din luna ianuarie anul 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo până la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în anul 1947. Rămas şomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În anul 1948 a fost şi el angajat profesor la şcoala din sat. După numai un an, rearestat, a fost ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. Iar în anul 1952 a fost din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Eliberat în anul 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judeţul Galaţi. Între timp, familia sa se mutase la Zărneşti, unde a şi locuit până în anul 1962, când Bernea a fost eliberat definitiv. Dovadă că în toată perioada detenţiei a fost intransigent faţă de comunişti stă un raport, din 10 decembrie 1954, al mr. Andrei Vaculin către gen. mr. Ady Ladislau, locţiitor al ministrului de Interne. „În timpul cât a stat în C.M. (colonia de muncă) nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa zvonuri cu privire la un nou război şi că Horia Sima va veni în ţară cu un program nou şi îndemna la rezistenţă pe ceilalţi deţinuţi. (...) De la venirea sa în comuna Schei, întreţine legături cu elementele cele mai duşmănoase, manifestă continuu nemulţumire…”. Cu o asemenea „recomandare”, nu-i de mirare că, după trei luni, a fost din nou arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea, pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”. A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în anul 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi al lui Al. Philipide a fost angajat cercetător la institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în anul 1972. Până în anul 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în anul 1984 a fost arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător. A murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.

Religia – centru al vieţii satului românesc: Ernest Bernea şi spiritualitatea românească

“Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase reprezentate de biserică, fără să renunţe la conţinutul şi valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără să renunţe la ceea ce îi era esenţial” (Ernest Bernea). Civilizaţia română sătească” a stat în centrul preocupărilor ştiinţifice ale lui Ernest Bernea, sub toate unghiurile posibile pe care noţiunea de “civilizaţie” le presupune. Pentru Ernest Bernea, “civilizaţia română sătească închide în ea un ritm de valori şi o ordine proprie, plină de bogate învăţăminte. În sat s-a creat şi păstrat până azi viaţa neamului românesc pe toate planurile unei obşteşti trăiri. Aici s-au obiectivat şi orânduit toate produsele creaţiei populare, anonime şi autentice. Civilizaţia română sătească este expresia milenară a experienţei populare rodnice şi mereu reînnoite”. O lume vie, dinamică şi plină de valori autentice aştepta să fie adusă înaintea celor care uitaseră de ea, iar Ernest Bernea era convins că ea a fost şi este o cale pentru ca românii să-şi afle propriul mod de a fi în lume.

Persecutat în anii regimului comunist, Ernest Bernea nu a putut publica prea mult înainte de anul 1990. Abia după aceasta, o serie restitutivă ne-a adus în atenţie un gânditor profund, de mare fineţe. Una din lucrările postume este un mic “digest” intitulat “Civilizaţia română sătească”, în care Ernest Bernea sintetizează ideile sale despre unităţile de viaţă tradiţionale ale poporului român, despre familie şi viaţă socială, despre importanţa datinii şi a obiceiului în cultura tradiţională, despre cântecul şi poezia populară, arhitectură şi multe altele. Un capitol este dedicat “Religiei şi magiei” în lumea rurală românească. Ernest Bernea subliniază că “activitatea religioasă este în centrul vieţii satului românesc. Toate celelalte fenomene, atât cele care privesc ordinea materială a lucrurilor, cât şi cele care privesc ordinea lor spirituală, sunt străbătute de religie ca de un fir nevăzut. Toate celelalte activităţi, fie ele artistice, tehnice, juridice, economice, politice sau juridice, sunt judecate şi îndrumate în sensul desfăşurării vieţii religioase”. Prin urmare, în lumea satului românesc, religia nu se rupsese de celelalte activităţi umane, nu devenise autonomă, ci rămăsese în continuare “forţa organizatoare tradiţională de valori”.

Viaţa spirituală a satului românesc este un filon de autentică extracţie creştină, chiar dacă ştiinţa modernă caută să facă distincţie între “religie” şi “magie”. Discutând din orizontul ştiinţei, dar cu un suflet pătruns de intuiţii esenţiale, Ernest Bernea arată că asemenea distincţii automate nu reflectă în mod obligatoriu realitatea: “Raportul teoretic între religie şi magie, spune Ernest Bernea, este o problemă centrală, astăzi devenită clasică în domeniul sociologiei religioase şi etnologiei… În sat, lucrurile sunt vii; faptele au o stare şi un rost propriu, într-un întreg organic. Cu deosebire în câmpul religiei şi magiei, această afirmaţie este întemeiată… Există în viaţa spirituală a satului o seamă de fapte de o străveche origine locală, care, deşi sunt în afara bisericii, nu sunt mai puţin religioase: e vorba de acele fapte pe care mintea cercetătorului le situează între religie şi magie… religia şi magia apar şi funcţionează împreună în viaţa satului, pentru că au aceeaşi natură: o natură mistică. Ele conţin o seamă de credinţe şi practici şi sunt expresia legăturii omului, în cazul nostru a ţăranului român, cu realitatea metafizică, a cărei sensibilitate este încărcată de o lume supranaturală, puternică şi bogată în consecinţe prin legăturile ce se pot stabili”.

Prin urmare, chiar dacă pentru unii această credinţă nu ar părea tocmai “pură”, ea este totuşi expresia unei convingeri asupra sacralităţii întregii lumi, a tuturor treptelor firii. “Spiritul mistic” al satului românesc îşi găseşte exprimarea într-o puternică conştiinţă a unei viziuni metafizice, care subliniază distanţa dintre cele trecătoare şi cele veşnice: “Ţăranul român îşi exercită fiinţa pentru a depăşi trecătorul din el. Trăieşte condiţia materială cu conştiinţa că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat… Necuprinsul lumii acesteia, tainele ţesute în fiece făptură, în fiece chip, în fiece act şi trecere, tainele existenţei sale înseşi îl fac să răspundă, îl fac să lupte pentru cucerirea sensului şi sprijinului absolut: Dumnezeu”. Dumnezeu este în lumea satului o realitate vie, este Creatorul omului, care trebuie să lucreze spre a împlini voinţa Lui.

Despre locul, importanţa şi valoarea Bisericii în şi din mijlocul satului

Prezenţa lui Dumnezeu slăvit în biserică este garanţia vieţii creştine a satului românesc. Ernest Bernea subliniază că “viaţa religioasă a satului capătă chip în primul rând în biserică. Biserica este aşezământul tradiţional, care organizează şi îndrumă viaţa religioasă… Biserica răspunde religiozităţii, răspunde nevoilor interioare ale ţăranului şi dă rânduielile necesare promovării spiritualităţii săteşti”. La biserică au loc două mari categorii de fapte. Pe de-o parte, este Liturghia duminicală, cu caracter mai “oficial”, alături de care se manifestă diverse acte religioase care ritmează viaţa omului şi care au adesea un caracter local, arhaic. La biserică, între preot şi credincioşi are loc un dialog permanent între “biserica oficială” şi manifestările religiozităţii populare, un dialog descris de Ernest Bernea în următorii termeni: “Biserica însăşi supraveghează sau numai îngăduie o seamă de credinţe şi acte care, deşi nu au un caracter creştin, sunt apropiate ca natură. Este vorba de o întreagă serie de fapte religioase, mituri şi practici trecute în folclor sub numele de credinţe şi superstiţii populare… O credinţă neîntemeiată a făcut ca cercetătorii civilizaţiei săteşti să dea o atenţie deosebită credinţelor şi superstiţiilor ca fiind în afara bisericii oficiale, ca având un caracter cu adevărat popular. Cercetătorii folclorişti au ignorat în întregime rolul bisericii în viaţa religioasă a satului şi ţăranului român, aşa cum, bunăoară, teologii înclină să înlăture tot ce este dincolo de dogma şi ritualul creştin”. Pentru Ernest Bernea nu există o ruptură între cele două aspecte. Întotdeauna oamenii Bisericii au acţionat pentru a modela în spirit creştin pe credincioşi, fără însă a le violenta formele de viaţă religioasă (practicile şi obiceiurile tradiţionale): “În viaţa religioasă a satului românesc, oficialul şi popularul sunt adânc întrepătrunse, uneori până la închegarea organică. Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase reprezentate de biserică, fără să renunţe la conţinutul şi valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără să renunţe la ceea ce îi era esenţial”. Mai mult decât o remodelare a unei viziuni religioase creştine din cărămizi disparate ale unor vechi obiceiuri şi credinţe, în cazul particular al poporului român s-a produs, credea Bernea, în rând cu alţi oameni de cultură ai vremii, o întâlnire de spirit între vechea credinţă dacică şi creştinism, realizându-se o sudură trainică şi coerentă a unor elemente aparent disparate.

Despre gândirea populară şi critica modernităţii la Ernest Bernea – filozof al culturii româneşti autentice

Motto: „Lumea noastră este lumea cea adevărată, este lumea bună, cu oameni şi pomi înfloriţi…“

Dintre privirile aruncate nouă înşine ca popor, „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român“ este probabil cea mai originală, complexă şi documentată lucrare. Spre deosebire de viziunea istorică şi caracterologică a lui Dumitru Drăghicescu sau de cea filosofică a unor Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul românesc din poezia cultă şi populară sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea împleteşte filosofia şi sociologia cu cercetarea etnografică, rezultând o viziune integratoare, bine argumentată şi fidelă realităţii concrete şi spirituale a satului românesc. Apărută iniţial în anul 1985, sub titlul „Cadre ale gândirii populare româneşti“, puternic cenzurată de regimul comunist, cartea reuneşte trei studii prin care sunt analizate cadrele fundamentare ale gândirii: spaţiul, timpul şi cauzalitatea. Prin acestea, autorul încearcă să surprindă, în fapt, filosofia populară, modul în care simte şi gândeşte ţăranul român, mergând astfel pe urmele celebrului antropolog Claude Levi-Strauss, autor al lucrării „Gândirea sălbatică“, între cele două forme de cunoaştere existând şi unele asemănări.

Despre spaţiu în gândirea populară

Spaţiul, în reprezentarea populară, nu este linear şi abstract, ci unul viu, concret şi misterios, cu însuşiri spirituale, având puteri benefice sau malefice. Ţăranul român nu foloseşte termenul generic de „spaţiu“, ci pe cel de „loc“, mult mai determinat. Există o mare bogăţie de locuri „bune“ sau „rele“ în satul românesc. Fiecare are o încărcătură magico-religioasă, de care omul trebuie să ţină seama. Casa, grădina şi satul sunt „locuri bune“, în care totul sporeşte şi pe care nu trebuie să le părăseşti. Omul poartă amprenta locului în care s-a născut, pe tot parcursul vieţii. De aceea, veneticul, străinul din alt sat, nu este bine văzut de colectivitate, integrarea lui fiind „aproape cu neputinţă, pentru că păstrează însuşirile locului de unde a venit“. La antipod, tot ce iese din hotarul satului, locurile în care au avut loc nelegiuiri sau casele părăsite sunt „locuri rele“, pe care omul trebuie să le evite ori la care să fie atent. Răspântia ne arată câtă intimitate există între om şi loc. După cum drumurile se întretaie şi duc în diferite direcţii, tot aşa omul o poate apuca în viaţă pe o cale bună sau rea. De aceea, se construieşte o troiţă ori se aşază o cruce aici. Un sătean din Poiana Mărului (jud. Braşov) vorbeşte despre acest obicei, păstrat şi astăzi: „se pune cruce la răscruce, că acolo se împart drumurile; ştii, o iei într-o parte sau în alta. Se pune acolo să se-nchine omu’ şi s-o ia pe drumul cel bun“. Umanizarea spaţiului şi caracterul lui spiritual dar concret se reflectă şi în folosirea termenilor de Miazăzi, Miazănoapte, Răsărit şi Apus, în locul celor de Sud, Nord, Est şi Vest. Gândirea populară respinge ideea abstractă de „puncte cardinale“. Casele se construiesc spre Răsărit sau Miazăzi, altarul se construieşte spre Răsărit şi tot spre această direcţie se închină oamenii, fiindcă de aici răsare soarele. Spaţiul, în reprezentarea populară, se întinde însă dincolo de punctele cardinale, deoarece el depăşeşte graniţele fizice, întrând pe tărâmul magiei şi religiei. După lumea aceasta, se întinde „lumea nevăzută“, a lui Dumnezeu, în „înaltul cerului“, sau a diavolului, în „fundu’ pământului“. În afara acestor două lumi, mai există credinţa în „celălalt tărâm“, un loc misterios de unde apar făpturi supranaturale precum strigoii, ielele sau joimăriţele. Aceste lumi nu sunt străine una de alta, ci se influenţează reciproc, oferind experienţei un caracter tainic: „lumea nevăzută dă suflu cosmic şi mistic celei văzute, iar aceasta din urmă dă celeilalte consistenţă. De aceea poporul român trăieşte în cele mai mici lucruri un fel de sentiment al grandorii şi frumuseţii cosmice“.

Cu alte cuvinte, pentru ţăranul român, vidul sau infinitul sunt noţiuni lipsite de sens şi concreteţe, care ţin de o gândire conceptuală, obişnuită să lucreze cu mărimi cantitative, pentru care nimic nu iese în relief şi fiecare lucru este la fel. Spaţiul în gândirea populară nu este uniform şi abstract, ci calitativ, îmbogăţit cu semnificaţii. Această categorie a gândirii reflectă o ordine, o ierarhie a lucrurilor, o „rânduială“ în care omul trăieşte şi pe care o respectă. De aceea, ea se prezintă mai mult ca o realitate spirituală decât fizică: „În concepţia noastră populară, spaţiul apare consubstanţial omului. Între om şi spaţiu poate fi mai mult decât o relaţie, poate fi o rudenie spirituală (…). Rudenia şi strămoşii nu marchează numai o legătură de sânge, ci şi una de loc. Legătura cu locul vine odată cu trecutul şi elementele tradiţionale ce le păstrează şi din care omul trage substanţă. Această intimitate cu spaţiul original, al satului şi al casei părinteşti, sau cu spaţiul cosmic, este un semn al experimentării pe plan interior a spaţiului şi a naturii sale calitative“.

Despre noţiunea de timp şi determinare

A vorbi despre timp înseamnă a pătrunde în intimitatea fiinţei, dezvăluind resorturile ultime ale credinţei şi colectivităţii. Felul în care ne trăim timpul, ne înţelegem rostul şi trecerea prin lume ne dau adevăratul chip şi putere spirituală. Spre deosebire de timpul nostru, al experimentării unui prezent care ne scapă mereu, ţăranul român trăieşte într-un timp al profunzimii, ale cărui coordonate sunt trecutul, credinţa şi autoritatea tradiţiei. Asemenea spaţiului, timpul în gândirea populară este concret, calitativ şi eterogen, fiind trăit ca o dimensiune spirituală, nu fizică. Poate mai mult decât spaţiul, el ordonează întreaga existenţă: munca, anotimpurile şi ritualurile leagă omul şi satul de pământ; calendarul şi sărbătorile leagă natura, omul şi colectivitatea de Dumnezeu; ritualurile de trecere (botezul, nunta, moartea) apropie individul de comunitate şi Divinitate.

Existenţa ţăranului român se petrece atât în „veac“, cât şi în eternitate. Veacul nu este însă un timp profan, cum apare la Mircea Eliade sau în reprezentările noastre despre timp. În satul românesc, curgerea firească a zilelor nu este decât o altă faţă a Timpului: „Pentru mentalitatea generală a satului tradiţional, timpul este o realitate care se consumă în alta, superioară. A fi în timp înseamnă aci a trăi într-un prezent continuu îmbogăţit de contactul cu lucrurile neschimbătoare. De aceea, timpul îl duce în mod firesc dincolo de trecător, adică în eternitate. Tristeţii curgerii tuturor lucrurilor, omul îi aduce o reparaţie: aceea că marea trecere este un proces firesc al permanenţei şi că timpul se desfăşoară în interiorul eternităţii“. Ţăranul român nu cunoaşte „teroarea istoriei“, absurdul existenţei sau revolta în faţa morţii. El învinge timpul prin credinţă, fiindcă a transfigurat tot ce e efemer, urâţenia şi moartea. Viaţa sa interioară se consumă sub semnul seninătăţii. Spre deosebire de omul zilelor noastre, a cărui „vârstă aspiraţională este adolescenţa“, vârsta şi frumuseţea satului românesc este bătrâneţea.

Pentru sătean, calendarul este „punctul de reper al întregii sale fiinţe materiale şi spirituale“, fiind moştenit din bătrâni. Prin acest „dat care venea de dincolo, dintr-o zonă unde e obârşia lucrurilor“, omul, colectivitatea şi natura participă la un timp sacru, revelat. Reforma calendarului din anul 1924 a arătat foarte bine caracterul calitativ, sufletesc şi organic al timpului trăit în satul românesc: „Poţi dumneata schimba calendarul cum vrei, dar zilele rămân tot acolo“, după cum spun sătenii. Zilele şi sărbătorile nu sunt convenţii, ci fac parte dintr-un timp viu şi concret – iată de ce s-au împotrivit la a da calendarul cu 13 zile mai devreme, îndemnând ca „zilele să hie cum le-o lăsat Domnul nostru Iisus Hristos“.

Sărbătorile în viaţa satului românesc nu implică doar omul şi Divinitatea, ci şi natura. Întreg cosmosul se regenerează în preajma unor sărbători. Unii pomi înfloresc în anumite zile sfinte din calendar, aşa cum unele păsări cântau doar de anumite sărbători. Acest lucru nu ar trebui să ne mire, fiindcă în gândirea populară „toate lucrurile merg laolaltă“, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Există „putere“ de la Dumnezeu care rânduieşte lucrurile, există şi o „lege a firii şi a naturii“, există „pricini“ morale sau cotidiene ale lucrurilor şi comportamentelor, dar există şi „taine“ pe care omul nu le înţelege. Toate acestea ne oferă tabloul unei gândiri cauzale organice, din care lipseşte hazardul. Cum spune un sătean din Zărneşti (Braşov), „vine moartea, da’ ea nu biruie. Lucrurile sunt în aşa fel întocmite, că se leagă unu’ de altu’: când suferă într-un loc, suferă toate“.

Alte multe şi variate influenţe în gândirea populară

Frumuseţea satului românesc şi a culturii populare este dată de ordinea ei, de „aşezarea“ lucrurilor într-un sistem coerent de credinţe. Dacă gândirii moderne îi este specifică fragmentarea, cea ţărănească stă sub semnul unităţii: „Lumea pentru acest om este ceva ordonat, frumos rânduit, dar nu în înţelesul ştiinţelor fizice, ci mai sigur în înţelesul celor biologice şi morale. În filosofia populară, fenomenul de viaţă se situează între materie şi spirit, poate chiar în unitatea lor indestructibilă“. Aşa cum „gândirea sălbatică“ teoretizată de Claude Levi-Strauss nu era foarte ştiinţifică, însă „introducea un început de ordine în univers“, ţăranul român „spaţializează ideea de bine şi de rău şi o introduce ca principiu nu numai în viaţa interioară, sufletească, ci şi în natură, în ordinea cosmică. Lucrurile par întocmite în aşa fel, încât ele răspund unor nevoi de ierarhie, echilibru şi armonie a lumii obiective“. Gândirea noastră populară nu suportă ceea ce este obscur şi abstract, apropiindu-se de „ştiinţa concretului“ specifică gândirii sălbatice, „pentru care viaţa era experienţa, încărcată cu o semnificaţie exactă şi precisă“ (Levi-Strauss).

Omul satului românesc a moştenit însă şi tradiţia religioasă a Evului Mediu. Am văzut că gândirea se aventurează dincolo de graniţele vizibile ale lumii, dar nu pe un plan ştiinţific şi abstract, ci pe unul magic şi religios. Spaţiul începe şi se termină cu Dumnezeu, ca în viziunea specifică Evului Mediu descrisă de preotul şi filosoful italian Romano Guardini. Realităţile ultime, sacre prin excelenţă, în care omul se desăvârşeşte prin apropierea de Dumnezeu, sunt de fapt două locuri ale retragerii, dincolo de lumea fizică: în înălţimile cerului sau înlăuntrul omului.

O altă asemănare cu reprezentările Evului Mediu o reprezintă gândirea simbolică, atât de prezentă în cultura populară românească. Atât Bernea, cât mai ales Levi-Strauss discută raţiunea în termeni de cauză şi efect. Gândirea simbolică nu foloseşte însă relaţii cauzale, ci simboluri şi corespondenţe. Ernest Bernea aminteşte că „mentalitatea ţărănească nu operează cu mărimi şi cantităţi, ci cu chipuri şi sensuri. Ţăranul român vede lumea şi lucrurile într-un orizont spaţial îmbogăţit de orizontul creaţiei“. Scopul acestui tip de gândire nu este explicarea fenomenelor, ci înălţarea lumii pe o treaptă superioară, îmbogăţirea cu semnificaţii a lucrurilor simple. Acest mod de reprezentare a fost ilustrat exemplar de istoricul şi eseistul olandez Johan Huizinga într-o lucrare clasică, „Amurgul Evului Mediu“: „Simbolul a creat o imagine a lumii cu o şi mai strictă unitate şi cu o mai intimă înlănţuire decât ar fi putut s-o creeze gândirea cauzală bazată pe ştiinţele naturale. El creează o ordine inviolabilă, un ansamblu arhitectonic, o subordonare ierarhică. În orice raport trebuie să existe un termen inferior şi unul superior (…). Nici un lucru nu e prea umil pentru a desemna lucrurile supreme şi pentru a duce la glorificare. Nuca înseamnă Christos: miezul dulce este natura divină, coaja cărnoasă este natura omenească, iar coaja de lemn dintre ele este crucea. Toate lucrurile oferă sprijin şi reazim pentru ca gândul să urce spre veşnicie. Gândirea simbolică oferă o permanentă transfuzie a simţământului majestăţii şi eternităţii lui Dumnezeu în tot ce e perceptibil şi imaginabil“.

Asemănător, există în cultura noastră populară o mare varietate de reprezentări simbolice, asupra plantelor de exemplu, care prin frumuseţea şi caracteristicile lor semnifică personaje sau întâmplări divine. Astfel, Maica Domnului este supranumită „Împărăteasa florilor“, ea fiind cea care L-a născut şi purtat în braţe pe Iisus. De aceea, numeroase flori tămăduitoare îi poartă numele, cum ar fi „Palma Maicii Domnului“ (salvia), „Lacrima Maicii Domnului“ sau „Inima Maicii Precista“, iar în cazul salciei, forma crengilor i-a atras denumirea populară de „salcie plângătoare“, care a plâns şi s-a întristat după ce Iisus Christos a fost bătut cu ea. Aceste personificări sunt semne ale unei gândiri simbolice şi emoţionale de o mare frumuseţe, prin care satul românesc apropie tot ce este concret de marile taine ale existenţei.

Satul românesc poate supravieţui schimbului de generaţii şi ordinii globale în care trăim, nu însă şi cultura populară, care este o realitate spirituală, nu teritorială. Aşa cum scria Ernest Bernea încă din anul 1942 în lucrarea „Civilizaţia română sătească“,„satul de azi nu mai este o realitate organică echilibrată, ci una intrată într-un puternic proces de destrămare (…). Vechea aşezare a satului cu toate orânduirile sale se schimbă astăzi năzuind către o aşezare de tip modern. Activităţile, formele, întreaga structură socială a satului iau o altă înfăţişare. Sensul colectiv al vieţii săteşti dispare, pentru a-i lua locul unul individual“. Fiecare poate constata această evoluţie. În satul bunicilor mei, de exemplu, Fundeni (situat la 25 km de Bacău), depopularea a început în anii ‘80, când generaţia tânără a plecat în masă la oraş. Tendinţa a continuat şi în anii ‘90, până când şcoala a fost închisă din lipsă de copii. Bătrânii rămaşi sunt ultimii reprezentanţi ai culturii populare. Emanciparea faţă de tradiţii este vizibilă în forma şi orientarea noilor case, care aduc cu nişte vile şi nu mai sunt construite către Răsărit ori Miazăzi, ci spre orice direcţie. Un alt exemplu de declin al vieţii colective îl constituie fântâna. Altădată un simbol al satului, îngrijită de întreaga comunitate, de care se putea bucura oricine, astăzi a devenit un bun privat, majoritatea construindu-şi una în propria-i curte.

Între spirit şi tehnică

Punctul de plecare al criticii modernităţii la Ernest Bernea îl reprezintă cultura populară şi viziunea creştină asupra omului, domenii ale spiritului şi firescul de la care lumea s-a îndepărtat. Sub influenţa diverselor filosofii, ca pozitivismul sau abstracţionismul, epoca modernă a redus cunoaşterea şi realitatea la aspectele sale materiale şi cuantificabile, ignorând ceea ce ţine de spirit – de la religie şi morală la planul estetic şi intelectual. Sacrificând adevărul şi unitatea exactităţii ştiinţifice, „cunoaşterea şi omul se împuţinează, iar civilizaţia intră în derută. Criza lumii contemporane este o criză a omului şi a spiritului pe care îl generează“ (Ernest Bernea, 2002, 12). Influenţat de gândirea lui Heidegger şi de cea a lui Ortega Y Gasset, Ernest Bernea denunţă pozitivismul şi caracterul experimental al ştiinţei care a luat locul religiei, „barbaria specializării“ care a făcut din muncă şi om o anexă a maşinii sau cultura care şi-a pierdut sensul devenind tehnică: „Omul modern, în expresia sa ultimă, este în întregime tehnicizat, atât ca ideal, cât şi ca viaţă. Scopul vieţii sale este prins în tehnică, natura vieţii sale, condiţia umană este prinsă în tehnică. Tehnica a devenit un fenomen universal. (…) Filosofia a ajuns o ştiinţă a filosofiei, care la rândul ei a fost redusă la o tehnică de lucru, arta contemporană a devenit tehnică a cuvântului, a sunetului, a culorii. (…) Mentalitatea abstractă şi uniformizată a epocii moderne a desprins cultura de viaţă şi spirit“ (Ernest Bernea, 2011, p. 81, 86). „Omul împuţinat“ pe care l-a gândit ultimele două secole a fost redus succesiv la intelect sau la dimensiunile sale biologice, economice sau sociale: „Căile spiritului s-au închis. Omul-idee, trecând prin omul-funcţiune, a devenit omul - instrument, omul-lucru, stare care marchează spectacolul cel mai trist al istoriei spirituale“ (Ernest Bernea, 2011, 52). Iar pe treapta următoarea stă „omul standard“ al secolului XX, acel individ comun, mediu şi abstract „după care se construiesc toate aşezămintele noastre“, materiale sau culturale.

Pentru filosoful şi etnograful român, individul este văzut ca „o unitate existenţială“, neputând fi redus nici la natura sa biologică, nici la societate: „Natura şi societatea îi sunt condiţii, dar nu moduri de împlinire“ (Ernest Bernea, 2010, 70). Precum în vechea civilizaţie sătească, doar prezenţa unei puteri spirituale ordonatoare – credinţa sau tradiţia – oferă sens şi plenitudine vieţii. „Omul este spirit întrupat“ scrie de nenumărate ori Ernest Bernea, iar religia creştină este o „revelaţie a spiritului“. În eseul „Crist şi condiţia umană“, faptul întrupării lui Iisus este văzut ca aducând la viaţă noul om: „Dumnezeu-om a dat lumii calitatea de a exista în spirit, iar această lume a deschis principiului divin putinţa de a exista în trup (…) Prin venirea lui Iisus omul în primul rând s-a definit, iar în al doilea rând s-a înălţat pe cele mai înalte trepte ale spiritului. Iisus a situat omul pe o poziţie care-l recunoaşte ca fiind apt de a exista în sfera eternului, făcând totodată din el un colaborator al lui Dumnezeu“ (Ernest Bernea, 1996, 41-42).

Conştiinţa şi spiritul sunt, aşadar, adevăratele purtătoare ale însemnelor umanului. Răscumpărarea prin Iisus Hristos i-a dat omului duh şi libertate creatoare. În acest fel, nu numai religia, dar şi „cultura şi sensul ei devin tot o luptă pentru spirit şi un leac împotriva morţii. Cultura nu există ca o ornamentaţie pe trupul unei epoci sau societăţi; ea este o cale de a veni în contact cu permanenţele şi un act al salvării“ (ibid., 91). Condiţia umană poartă însă o veşnică dualitate între interioritatea planului conştiinţei şi exterioritatea simţurilor. Individul trebuie să lupte pentru a se elibera de fondul său subuman. De aceea, sensul vieţii noastre trebuie să fie ascensional: „Trebuie să învingem sau cel puţin să încercuim, în noi sau în afară de noi, tot ce nu e îndeajuns de frumos, îndeajuns de nobil (…). Să învingem urâtul din noi şi din jurul nostru; e prima datorie. În faţa răului trebuie să rezistăm până nu se instalează, fie că apare în lume, în societate sau în inima noastră. Viaţa noastră e un teren de luptă pentru spirit!“ (Ernest Bernea, „Meditaţii filosofice“, 2010, 31-32).

Despre timp şi forme exterioare de cultură

Ernest Bernea dezvoltă în lucrările sale o adevărată teorie a formelor exterioare de cultură. Spre deosebire de cultura populară, care este una a interiorităţii, oraşul a dezvoltat o „cultură periferică“, a formelor exterioare, orientată spre bunuri şi plăceri: „Oamenii merg purtaţi de un demon nevăzut, merg să cucerească o lume de senzaţie, o lume de plăceri şi revărsat tumult. (…) Un om care trăieşte numai pe plan exterior se epuizează într-o lume de senzaţii şi aspiraţii periferice dezordonate, într-o lume întâmplătoare şi amorfă. Sensul vieţii noastre este mai mult spaţial, exterior, de aceea în cele mai multe cazuri trăim periferic“. (Ernest Bernea, 2008, 68-71). Idealul de împlinire umană este bucuria. Aceasta nu se consumă însă pe planul simţurilor, precum plăcerea, „cântecul, nu rareori înşelător, al tuturor senzaţiilor uşoare şi satisfacţia unui suflet redus“. Bucuria este „starea lucrurilor de adâncime, cântecul eliberator al împlinirii“. (Ernest Bernea, „Treptele bucuriei“, 2010, 11). Ea are anumite trepte, fiindcă ţine de plinătatea fiinţei, şi nu exclude singurătatea, tristeţea sau suferinţa. Omul se bucură pentru a fi în lume, pentru puritatea sa, pentru faptul de a fi în mijlocul celorlalţi, se bucură de cunoaştere şi puterea de a crea, dar mai ales de dragoste şi dăruire. Bucuria, aşadar, este apropierea de lucrurile durabile, experimentarea în plan interior a plenitudinii şi frumuseţii lumii, chiar şi în cele mai umile aspecte: „Ţăranii vechiului sat când muncesc cântă. Ei lasă ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mâna lor însetată“ (Ernest Bernea, 2008, 72).

Asemenea vechii civilizaţii săteşti, modul în care ne apropiem timpul ne arată adevăratul chip. Am văzut că ţăranul român nu se despărţea niciodată de permanenţe, depăşind înţelesul fizic şi social al timpului printr-o participare mistică la eternitate. Timpul avea un sens spiritual, apropiind omul de Dumnezeu, prin ritualuri şi sărbători, dar şi prin „marea trecere“. Spre deosebire de cultura populară, pentru noi timpul are o curgere uniformă, lineară şi ireversibilă, culminând cu moartea fiinţei. Dincolo este neantul, iar în locul seninătăţii, existenţa a căpătat un caracter convulsiv: „cel care există numai în limitele corporale ale naturii experimentează fenomenul morţii într-o grea suferinţă şi într-un coşmar distrugător anticipat. Totul e durere şi lichidare a datelor ultime ale conştiinţei“ (Ernest Bernea, 1996, 87). Sociologul englez Zygmunt Bauman remarcă înclinaţia modernă spre viaţa instantanee, semnificaţiile metafizice ale timpului fiind proiectate pe un plan corporal şi al experienţei: „indiferenţa faţă de durată transformă nemurirea dintr-o idee într-o experienţă şi o face obiectul consumului imediat; felul în care trăieşti clipa face ca ea să devină o experienţă nemuritoare“ (Zygmunt Bauman, 1999, 118).

Aşa cum scrie criticul şi regizorul francez Guy Debord în lucrarea sa „Societatea spectacolului“, trăim într-un timp al mărfii şi pieţei mondiale, acelaşi pretutindeni – timpul spectacolului mondial. Omul încearcă să iasă din rutina cotidiană, însă nu printr-o angajare spirituală, ci mai degrabă prin evaziune. Expresii ca „a pierde vremea“ sau „a ne omorî timpul“ fac parte din vocabularul nostru, exprimând predilecţia pentru trăiri care se consumă departe de realitate sau chiar în afara conştiinţei noastre. Ca o ironie, kitsch-ul şi divertismentul chiar sunt moduri de a ne „ucide timpul“, după cum remarcă Matei Călinescu în Introducerea sa la „Cinci feţe ale modernităţii“: „Marele paradox al kitsch-ului este acela că, fiind produs de o civilizaţie foarte preocupată de temporal, dar cu toate acestea incapabilă de a atribui timpului vreo valoare mai amplă, kitsch-ul pare deopotrivă menit să economisească şi să ucidă timpul. Să-l economisească în sensul că produce o plăcere instantanee şi lipsită de efort; să-l ucidă în sensul că, precum un drog, îl eliberează temporar pe om de conştiinţa neliniştitoare a timpului, justificând estetic şi făcând suportabil un prezent altminteri gol şi lipsit de sens“ (Matei Călinescu, 2005, 23).

Comparând frumoasele obiceiuri de Crăciun sau de Anul Nou din satul românesc, atât de armonioase şi bogate în semnificaţii, cu peisajul trist al resturilor şi manifestărilor de la un Revelion în stradă, poate înţelegem de ce timpul nostru nu mai are anvergură spirituală, nemaiînsemnând ordine, plenitudine şi deschidere spre misterul existenţei, ci intensitate şi uitare de sine – adică un prezent care ne scapă mereu şi ne închide în biologic şi concret: „timpul s-a frânt; trecut şi viitor nu se mai leagă într-un prezent îmbogăţit, în două momente ce nu se opun, ci se completează. (…) Timpul spaţializat, timpul matematic, măsurat cu ceasul, nu ne poate aduce un adevărat sentiment al trăirii. Ne lipseşte timpul interior, colorat şi viu, bogat în evenimente, singurul care ne-ar centra viaţa şi ne-ar da sentimentul că existăm în lume“ (Ernest Bernea, 2008, 71).

Despre femeia modernă

O altă constantă în critica modernităţii se referă la transformările din cuplu, intimitate şi psihologia feminină. Din protectoare a vieţii şi căminului, din simbol al creaţiei, poeziei şi rafinamentului, femeia „s-a masculinizat“, intrând în competiţia pentru bogăţie şi putere, devenind un obiect al dorinţei şi pasiunilor. „Femeia anilor trecuţi, prinsă încă în datele tradiţiei, îşi găsea liniştea şi împlinirea în căsătorie şi maternitate. Supusă unor condiţii de stabilitate şi virtute, ea cunoştea dragostea şi jertfa până în limitele creaţiei spirituale; ea nu cunoştea setea de aventură. Femeia modernă, atrasă de mirajul unei vieţi de larg tumult, încearcă să aibă iniţiativa unui destin propriu. Dar, respingând dragostea conjugală şi maternitatea ca pe nişte forme ale unei vieţi de mult perimate, a alunecat pe cel mai instabil teren, acela al frivolităţii şi apetitului. Făcând figură de om liber, femeia de azi apare ca o flotantă a celei mai triste şi dureroase condiţii, dincolo de structura şi vocaţia ei. Contrar unor vechi tradiţii, prin care femeia aducea vieţii noastre morale şi sociale multă stabilitate, în lumea contemporană femeia aduce acestei vieţi o notă de labilitate psihică şi frivolitate. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat“ (Ernest Bernea, 2010, „Meditaţii filosofice“, p. 28, 55-56).

Prin cercetările asupra obiceiurilor şi credinţelor populare, dar mai ales prin studiul despre gândirea populară, Ernest Bernea a argumentat strălucit afirmaţia lui Mircea Vulcănescu că „ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria“. Până şi critica sa a „timpurilor noi“ porneşte de la cultura populară, etalon de comparaţie şi model de interpretare a transformărilor moderne. Numeroasele eseuri – cenzurate în timpul comunismului şi publicate abia în ultimii ani, de o largă erudiţie, cuprindere şi expresivitate – îl recomandă pe Ernest Bernea ca pe unul din cei mai importanţi sociologi şi critici români ai modernităţii. Iar dacă azi ştim mai multe despre chipul, poate uitat, al vechiului sat românesc, şi acestui om, atât de încercat, i-o datorăm.

Concluzie finală şi încheierea

La întrebarea gânditorului, teologului, publicistului şi cercetătorului creştin Costion Nicolescu de la Muzeul Ţăranului Român (MŢR) "câţi şi ce ştiu despre Ernest Bernea?", Ciprian Voicilă – tot un publicist creştin de la acelaşi muzeu, care s-a ocupat îndeaproape de opera lui Ernest Bernea - punctează: "A fost urmărit şi bătut în anii 70, de Securitate, dintr-un motiv foarte simplu: zeci de ani au încercat să-l facă informator şi nu au reuşit. Pe de o parte, avem modelul Ernest Bernea, care nu a cedat în faţa presiunilor regimului şi a Securităţii, iar, pe de altă parte, avem arhicunoscutele modele de după anii 90 de intelectuali care propriu-zis au fost nişte disidenţi - au citat din plin din Marx, Engels, Lenin, stau mărturie cărţile lor editate în anii 70-80, reeditate după 90 fără "celebrele" citate, când onestitatea intelectuală ar fi cerut să şi le asume. În cărţile lui Ernest Bernea (foarte puţine ieşite de sub tipar în perioada ceauşistă) nu veţi găsi citate cu trimitere la Marx, Engels, Lenin. El a fost un opozant, nu a fost un disident (aşa cum mulţi disidenţi se dau opozanţi, ceea ce nu au fost şi nici nu vor fi vreodată) şi este foarte interesant că el a rezistat până la sfârşit". Costion Nicolescu îndeamnă să mergem cu toţii, noi, oamenii zilelor de astăzi, în prelungirea lui Ernest Bernea şi a lui Horia Bernea şi a altora asemenea lor. Mai exact, conchide cercetătorul ştiinţific: "Construcţia noastră în viitor să fie pe astfel de repere, să nu fie pe modele slabe, facile, mai uşor de digerat, despre care îţi dai seama, în timp, că nu ţi-au consolidat fiinţa, dimpotrivă ţi-au şubrezit-o".

Cercetătorul ştiinţific Costion Nicolescu de la MŢR evocă, totodată, prima întâlnire a sa cu Ernest Bernea, care a fost una "pe calea cărţii". Este vorba despre volumul "Cadre ale gândirii populare româneşti", apărut în anul 1985, pe care îl califică astfel: "O senzaţie a timpului acela. Atunci am aflat eu de Ernest Bernea. Mai apoi, am avut întâlnire cu el la înmormântarea lui, la Mănăstirea Cernica." "Ce îmi reproşez eu?", se întreabă Costion Nicolescu, după care răspunde: "Faptul că s-ar fi putut să-l cunosc, să fiu în preajma lui, aşa, ca vieţuire în cetate, în acelaşi timp. Pe fiul său, Horia Bernea, l-am cunoscut puţin după anul 1989, dar aş fi putut ajunge la el dacă funcţionam şi eu cum se cuvine. Ernest Bernea face parte dintre aceia care au avut de suferit şi înainte, şi după comunism. Cum îl prindeau, cum îl arestau, îl băteau. Se ştie că în anii 84 (avea 80 de ani) a fost luat şi bătut la Securitate. Greu de imaginat. Este într-adevăr regretabil, pentru mine zic, că ştim foarte puţine despre el. Nici măcar pe fiul lui nu l-am tras de limbă. Deşi un tată absent - a fost foarte mulţi ani în puşcărie, pe urmă fiul lui a fost plecat la studii, este interesant cum a reuşit să transmită tot suflul său, toată această dragoste şi putere de sinteză fiului său şi de aici el să facă muzeul Ţăranului Român. Eu cred că Horia Bernea a făcut muzeul pentru că s-a transmis ceva osmotic, genetic, de la tatăl său, dar şi dintr-un respect extraordinar, niciodată mărturisit, pentru gândirea şi pentru jertfa tatălui…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!

Decalogul lui Ernest Bernea:

1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul este altul; iubiţi adevărul că el este lumină şi frumuseţe, este Dumnezeu.
2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită este jumătate iertată.
3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sunt bune.
4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, este mai mult decât o vulgaritate, este un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă. (24.I.I984- Bucureşti)

Bibliografie:

Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
Bernea, Ernest, Crist şi condiţia umană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996.
Bernea, Ernest, Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală, Editura Vremea, Bucureşti, 2009.
Bernea, Ernest, Civilizaţia română sătească, Editura, Vremea, Bucureşti, 2006.
Bernea, Ernest, Treptele bucuriei, Editura Vremea, Bucureşti, 2010.
Bernea, Ernest, Cel ce urcă muntele, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2008.
Bernea, Ernest, Meditaţii filosofice. Note pentru o filosofie inactuală, Editura, Predania, Bucureşti, 2010.
Bernea, Ernest, Criza lumii moderne, Editura Predania, Bucureşti, 2011.
Levi-Strauss, Claude, Gândirea sălbatică, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
Huizinga, Johan, Amurgul Evului Mediu, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Bauman, Zygmunt, Modernitatea lichidă, Editura Antet, Bucureşti, 2000.


Dr. Stelian Gomboş