Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere

Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere – câteva consideraţii şi reflecţii…

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!...

Am parcurs zilele acestea, ca într-un itinerar şi pelerinaj duhovnicesc, cartea apărută şi intitulată sugestiv: „Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere” editată fiind în colecţia „Mărturie Ortodoxă” de către Ciprian Voicilă, şi publicată la Editura „Lucman” din Bucureşti, în anul 2010, cu binecuvântarea Părintelui duhovnicesc Iustinian Chira - Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului. Am citit, cu multă luare aminte, materialele semnate de către Părinţii: Iustin Pârvu, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Liviu Brânzaş, Constantin Sârbu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Iustinian Chira, Mihai Valică, precum şi cele semnate de către Părintele Gheorghe Metallinos,George Enache, Nicolae Purcărea, Gheorghe Andreica, Sorin Lavric şi Danion Vasile.
După cum citim, observăm şi constatăm, volumul de faţă este tipărit întru pomenirea sfinţilor din închisorile comuniste. Rostul său este de a atrage atenţia creştinilor români despre valoarea jertfei înaintaşilor lor. Textele sunt dense, bogate şi variate, de la conferinţe, prelegeri şi predici până la scrisori, poezii şi rugăciuni de la şi către noii mărturisitori. De subliniat şi de reţinut faptul şi adevărul că nu toţi cei care au trecut prin închisori sunt sfinţi, dar toţi cei care au murit pentru Iisus Hristos în închisorile comuniste pot fi canonizaţi. De asemenea, pot fi canonizaţi şi cei care, după ani de grele pătimiri în închisoare, au murit în libertate, trăindu-şi însă această libertate în nevoinţă şi rugăciune.

În Biserica Ortodoxă, Biserica cea adevărată, canonizarea oficială a unui sfânt este precedată de aşa-numita canonizare populară, de cinstire evlavioasă din partea poporului. Cinstire pe care Sfântul Sinod o pecetluieşte prin slujba canonizării. Adică “Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu – pentru că le recunoaşte sfinţenia lor şi poporul – pentru că păstrează în memoria sa faptele lor. (…) Dar va veni şi vremea sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile comuniste…” – ne mărturiseşte, la începutul acestui volum, Preasfinţitul Părinte Sebastian Paşcanu – Episcopul Slatinei şi Romanaţilor.

Cu alte cuvinte, mare parte din textele adunate aici – sub forma minunilor săvârşite, a mărturiilor enunţate şi a reperelor afirmate şi confirmate - nu fac altceva decât să mărturisească faptul că, deja, poporul îşi cinsteşte noii mucenici. Şi aşteaptă canonizarea lor. Aşteaptă intrarea lor în Sinaxare, ca mărturisitori, martiri şi mucenici ce sunt, ca săvârşitori de minuni – în aceste vremuri contemporane, tulburi şi ticăloase, ca repere pentru prezent, viitor, posteritate şi eternitate...

Dintre toate relatările despre închisori şi vremurile de prigoană trăite de aceşti oameni în secolul trecut, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Aşa încât, afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa Calciu de pildă, făcute în alte împrejurări, se potrivesc foarte bine şi aici, căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Iisus Hristos şi de eficienţa pocăinţei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrării acesteia şi toţi eroii închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au încercat să facă din spaţiul ei o Biserică a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!... Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei şi al privegherii, poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este complexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată Şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!... Altfel spus, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.

Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa acestor oameni deosebiţi este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un teolog şi un slujitor al altarului, care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Părinţii Iustin Pârvu şi Gheorghe Calciu Dumitreasa, ce se arată a fi adevărate file de Filocalie şi Patristică - şi asta pentru că amândoi vorbesc frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lor preferată: aceea a apărării credinţei strămoşeşti, curată, nealterată şi autentică (potrivit Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii), şi a sentimentelor curat naţionale şi patriotice, de cea mai bună calitate – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!...

            În mod cu totul deosebit la deţinuţii cu afinităţi legionare este subliniată această viziune a suferinţei pentru propriile fărădelegi, dar şi pentru ale neamului. Ei sunt nişte sacrificaţi pe altarul neamului românesc care, prin jertfa lor, s-a curăţit şi s-a fortificat Ei nu doar că nu regretă sacrificiul, ci îl consideră un privilegiu şi din această viziune încărcată de eroism şi sacralitate vine forţa lor de tărie morală şi adesea chiar fizică. Plecând de la experienţa unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune în practică la penitenciarul Piteşti, destinat studenţilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale cărui atrocităţi inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului şi de aceea în cazul lui criterii obişnuite de evaluare morală a actelor şi sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. Reuşind să găsescă între studenţii arestaţi un grup de indivizi dispuşi să încerce un astfel de experiment şi alegând Piteştiul ca prim loc de desfăşurare. Securitatea viza în fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care după bătăi şi torturi inimaginabile şi-a negat şi terfelit tot ce avea mai sfânt, devenind astfel un supus docil, ascultând fără obiecţii ordinele trasate. Invariabil, toţi cei care au trecut prin acest experiment şi au dat mărturie despre el, afirmă că Piteştiul a fost iadul pe pământ. Fiecare metodă aplicată, de la bătăile de o cruzime înfiorătoare, până la scenele blasfemiatoare sau „statul în poziţie”, ori demascările interne (spovedanii răsturnate în care deţinutul povestea o serie de scabrozităţi referitoare la sine şi la membrii propriei familii, evident neadevărate) viza nu carnea şi sângele ci sufletul: „de sufletul tău am nevoie, banditule”, le spunea Ţurcanu celor intraţi în moara reeducării, el fiind dirijorul văzut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a părut cel mai greu, şi faptul care a produs căderile cele mai spectaculoase a fost atunci când trebuia să-l baţi pe cel mai bun prieten ca să demonstrezi că te-ai transformat, că, după expresia lui Ţurcanu „ai scos putregaiul din tine”. Cazuri de pervertire tragică a interiorităţii ca în cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstrează monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reuşit să îşi revină ca oameni. Pe de altă parte mult mai numeroase sunt exemplele în care, odată bătăile încetate, după chinuri interioare greu de descris, mulţi au reuşit nu numai să se recupereze, dar să iasă mai buni decât înainte, cu o tărie morală de neînfrânt şi cu o sensibilitate spirituală unică. Toţi mărturisitorii spun că singura lor salvare atât în timpul cât şi după perioada de reeducare a fost credinţa în Dumnezeu. Aşa cum concluzionează şi alţi analişti ai fenomenului, dacă experimentul Piteşti poate avea un sens, atunci cu siguranţă acesta este unul mistic.

            Aşadar, după cum am mai spus, între ei, la loc de cinste se află Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care este unul dintre multele exemple de revenire spectaculoasă, dar el este cu atât mai elocvent cu cât trecut prin Piteşti şi Gherla (unde a fost reiterat, poate cu şi mai multă fantezie, tot ceea ce s-a întâmplat la Piteşti) el nu va înţelege nici după aceea să se ferească de confruntarea deschisă cu regimul comunist şi pentru că se angajează cu toată fiinţa în noua sa menire pe care şi-a ales-o, aceea de preot şi nu înţelege să facă compromisuri, va cunoaşte şi rigorile detenţiei politice în vremea dictaturii ceauşiste. Mărturisind despre Piteşti el îşi exprimă convingerea că ce s-a întâmplat acolo a fost o bătălie între bine şi rău care s-a dat pe câmpul de luptă din sufletul fiecăruia şi chiar dacă în mai multe împrejurări din pricina terorii paralizante ei au dat câştig de cauză diavolului, la ultima bătălie care a fost post- Piteşti, Dumnezeu a biruit în sufletul lor şi sufletul le-a „înmugurit”. Cei care s-au implicat de la început de bună voie şi mulţi din cei care li s-au alăturat ulterior au fost recompensaţi de sistem într-un proces regizat, în urma căruia au fost executaţi sau recondamnaţi. Experiment al terorii şi abjecţiei extreme, Piteştiul demonstrează viabilitatea şi totodată unicitatea soluţiei creştine în împrejurări limită.
„Am rezistat pentru că am crezut în Dumnezeu, nelimitat, nelimitat” (Mărturie a lui Gheorghe Stănică pe site-ul: http://www.experimentulpitesti.org/public/video-clipuri/). Există în peisajul concentraţionar românesc reprezentanţii a două mişcări religioase care vizau acelaşi lucru, revigorarea vieţii spirituale româneşti: este vorba despre Oastea Domnului şi despre mişcarea Rugului Aprins.

Mişcare elitistă, Rugul Aprins s-a născut la Mănăstirea Antim şi l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Într-o vreme a răsturnării valorilor, a afimării ca punct de reper a materialităţii, intelectualitatea bucureşteană şi nu numai, simţea nevoia unei regăsiri a propriului sine, a propriului suflet şi cum ar fi putut altfel decât prin rugăciune şi meditaţie. Sub oblăduirea unui călugăr isihast rus, Ivan Culighin şedinţele Rugului Aprins se desfăşoară realizând un nucleu de practicanţi ai rugăciunii isihaste care se vor trezi, într-o singură noapte, după gratiile Securităţii. Acuzaţi că „au vrut să dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu şi alţii” vor primi, în urma unui proces mascaradă precedat de anchete dure pedepse care variau între 25 de ani muncă silnică (Părintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) şi 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea dată avea 74 de ani şi căruia detenţia îi va fi fatală.

Trezindu-se în spaţiul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins şi-au dat seama că li se oferea cadrul propice exerciţiului lor spiritual. Întrebat în prezent despre relaţia lui cu Dumnezeu în detenţie, unul dintre membrii lotului mărturisea: „...mai aproape de Dumnezeu am fost când ăştia mă băteau până ce cădeam în comă şi atunci Dumnezeu mă readucea la viaţă şi eu Îl simţeam cel mai aproape, în inimă.” (interviu Arhim. Adrian Făgeţeanu, 23.08.2008, Mănăstirea Putna, jud. Suceava, arhiva personală a autorului).

În altă ordine de idei, într-o mărturisire a sa consemnată de către o altă carte de suflet, cuget şi simţire autentică, Părintele Ieromonah Amfilohie Brânză – Duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti – Bacău recunoaşte că „Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi toţi. Amin”.

Eu cred că trebuie reţinut şi subliniat faptul că interesul cărţii nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): căci anecdotica se completează, se întregeşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ioan Negruţiu, Nicolae Steiherdt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu, Constantin Sârbu, Liviu Brânzaş, Ioan Iovan, Dimitrie Bejan, Bartolomeu Valeriu Anania ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleaşi persoane, trecute de aici acolo...)”.

După o mărturisire plină de evenimente în care graniţa dintre imanent şi transcendent este estompată, deţinuta afirmă: „Deci, cu adevărat, suferinţa este o cale de catharsis, o cale de purificare şi este o măsură plină de binecuvântare dacă ajungi să-i înţelegi rostul.”(interviu Aspazia Oţel Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. Neamţ, arhiva personală a autorului). Mărturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temniţele comuniste, unele dintre ele cu tinereţea îngropată acolo au această constantă a raportării suferinţei la jertfa hristică. Sprijinul şi echilibrul lor se află în lumea sacrului, cu cât stăpânirea le împinge în suferinţă şi mizerie, cu atât nădejdea lor în Pronia divină devine mai tare. În frigul îngrozitor de la Miercurea Ciuc, riscând izolări ce puteau fi fatale, ele recită Sfânta liturghie sau cântă colinde în noaptea de Crăciun.

Atunci când credinţa nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detenţie fortifiat ci rănit şi ani în şir îi trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestată doar la câteva luni de la naşterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, este pe punctul să-i fie tăiaţi sânii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o execută integral. Iar după detenţie nu poate scăpa de ispita urii, îşi simte sufletul chinuit, îi este foarte greu dar nu poate ierta, - dovadă evidentă că singura posibilitate de salvare în încleştarea cu sistemul diabolic comunist este răspunsul creştin, altfel salvarea morală a persoanei intrate în acest conflict devine imposibilă. Deţinutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse în temniţă pentru că nu şi-au trădat soţii (Elisabeta Rizea) sau pentru că nevrând să-i trădeze au fugit cu ei în munţi (Lucreţia Jurj), privesc detenţia ca şi relaţia lor cu noua putere dintr-o perspectivă specific tradiţională, conform căreia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului şi vieţii nu pot fi încălcate. Rabdă închisoarea şi torturile ştiind că altfel nu se poate, că în contextul dat, ăsta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.

O serie întreagă de alte exemple mărturisitoare de la personalităţi exemplare ca Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, Arhim. Mina Dobzeu, şi până la destine comune ca Gheorghe Stănciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probează prin viaţa lor, în care detenţia a însemnat un moment crucial că, parafrazândul pe Steinhardt, într-un univers concentraţionar rămâne soluţia mistică a credinţei. Rostind în ultimele clipe ale vieţii acel zguduitor „Să nu ne răzbunaţi!”, profesorul Mircea Vulcănescu pe lângă faptul că ne lăsa de îndeplinit o datorie grea, el mărturisea despre modul în care înţelesese el să privească pe cei care se făcuseră uneltele crimei. Asumându-şi dreptul de a suferi pentru Adevăr a ştiut că pentru a construi ceva nu se poate să pui ca temelie răzbunarea ci temelia trebuia să rămână jertfa lor, a celor ce în gropi comune şi în cimitire fără cruci s-au îngropat spre a rodi. „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12: 24) 

Alături de alte personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti care au populat temniţele ţării, Mircea Vulcănescu, ca şi Nicolae Mărgineanu, George Manu, Constantin Noica şi nenumăraţi alţii au făcut din celula de închisoare amfiteatru academic, transformând detenţia care trebuia să secătuiască spiritul şi să usuce mintea, într-un fertil timp al îmbogăţirii culturale şi spirituale. Această atmosferă a efervescenţei culturale şi religioase este viu redată în mărturisirile lui Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, însuşi titlul scrierii sale fiind ilustrativ pentru ceea ce a însemnat în viaţa lui Steinhardt închisoarea. Botezul său care a avut loc într-o sordidă celulă din închisoarea Jilava, relatat şi de preotul oficiant, arhim. Mina Dobzeu este tulburător nu doar prin contrastul dintre profunzimea Tainei şi decorul celulei, ci mai ales prin exaltarea şi totodată firescul cu care este trăit evenimentul.

Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu relatează experienţa închisorii şi a anchetelor, de care nu a fost scutit nici în timpul regimului Ceauşescu, cu convingerea că acesta era răspunsul pe care un slujitor al lui Dumnezeu trebuia să-l dea în acele vremuri ateiste în care credinţa era abjurată şi numele lui Dumnezeu – hulit. A simţit tot timpul că nimic nu a fost întâmplător şi indiferent că a fost în temniţă sau în lagărele de muncă, el şi-a împlinit misiunea preoţească. A spovedit, a împărtăşit, de câte ori s-a putut a slujit Sfânta Liturghie. Aflat la izolare a compus rugăciuni de căinţă şi mărturisire pentru tot neamul românesc, căci suferinţa care ne-a fost provocată de comunism, este în mare parte, rezultatul păcatelor de care neamul nostru se face vinovat înaintea lui Dumnezeu. (interviu, Arhim. Mina Dobzeu, 22.08.2008, Huşi, jud. Vaslui, arhiva personală a autorului).

La majoritatea mărturisitorilor discursul le este structurat dihotomic: pe de-o parte, momentele de rugăciune în comun sau particulare, pomenirea acatistelor învăţate sau a sfintelor slujbe; iar pe de altă parte, atrocităţile şi suferinţa pe care o vedeau în jurul lor şi pe care o trăiau ceas de ceas. Iar dacă la nivel raţional mărturisirile lor sunt cât se poate de explicite, la nivel spiritual şi afectiv înţelegerea devine anevoioasă, căci altruismul, evlavia şi sensibilitatea amestecate cu abjecţia, delaţiunea şi teroarea sunt atît de ireconciliabile încât pare imposbil ca sufletul să le experieze deopotrivă ca intensitate şi simultan să reuşească să rămână credincios celor dintâi, ştiind totodată că aceasta este singura lui şansă.

Parcurgând numeroase mărturisiri ale experienţelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detenţie, fie redate nemijlocit de protagonişti, în interviurile realizate, se constată că trăirea religioasă şi fenomenul creştin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaţiul ostracizant al temniţei devine prilej de adâncire spirituală,  într-o aşa măsură încât se poate afirma, că trăirea creştină în temniţele comuniste a fost un fenomen de masă.

De la efortul personal de interiorizare prin rugăciune şi asceză şi până la manifestările cultice complexe precum Sfintele Taine (Sfânta Liturghie, Spovedania), mediul carceral ne oferă exemple menite să demonstreze că o autentică viaţă creştină poate fi dusă în orice condiţii exterioare. Cea mai răspândită formă de trăire creştină a fost rugăciunea. Rugăciunile în comun, respectând un program ofereau deţinutului nou venit o schemă pe care îşi putea ordona viaţa duhovnicească. Luând parte la acest program, sesizându-i apoi pe ceilalaţi care îşi continuau rugăciunile particulare, observând ulterior la aceştia o stare de spirit dominată de seninătate şi optimism, deţinutul adopta şi el această reţetă de rezistenţă pe care curgerea timpului şi evenimentele mediului carceral i-o dovedeau ca viabilă.

            Părintele Dimitrie Bejan, preotul militar trecut prin lagărele siberiene şi apoi prin penitenciarele României comuniste a experiat nu numai puterea de rezistenţă pe care rugăciunea o dă celui întemniţat, dar a trăit fericirea unei rugăciuni făcute în suferinţă, când ciomegele gardienilor curgeau pe trupul istovit fără însă ca acesta să le simtă.

            Salvat de rugăciune şi de dangătul clopotelor ce a pătruns prin pereţii celulei în care era zidit de viu, Nicolae Cojocaru, un ofiţer român ce cunoscuse rigorile Vorkutei siberiene, de data aceasta aflat în închisoarea Gherla, simte că reînvie şi capătă puterea de a rezista alungând din cuget gândul ademenitor al sinuciderii la care îl invitau zilnic torţionarii. „Doamne, Dumnezeul meu, de acum încolo sunt în stare să rezist până la marginile lumii.” (Nicolae Cojocaru, Filmul unei existenţe, („în regie proprie”), Ed. Gh. Andreica, Bucureşti, 2003, p.358.)  Maşina comunistă, ridicând ura de clasă la rang de virtute, urmărea cu asiduitate inocularea acestui sentiment şi la cei încarceraţi; prin urmare, existenţa, intensitatea şi frecvenţa cu care rugăciunea pentru vrăjmaşi apare în paginile memorialistice devine literalmente miraculoasă.

Arhiepiscopul şi Mitropolitul de pie memorie Bartolomeu Valeriu Anania, aflat la Securitatea Uranus, experimentează şi el acest act sublim al rugăciunii pentru vrăjmaşi, după ce fusese torturat atât de îngrozitor de Brânzaru încât leşinase: „M-am ridicat în mâini, m-am întins pe pat, am închis ochii, apoi am început să mă rog pentru cei ce mă torturaseră şi mă întrebam dacă mă rog cu sinceritate sau numai pentru a-mi amăgi o conştiinţă ce-mi poruncea să fac aşa şi am fost fericit să văd în adâncul meu că-i iertasem pe călăi şi că mă rugam sincer. Am adormit gândindu-mă că Brânzaru va fi ajuns acasă, bucuros de ispravă, îşi mângâia nevasta sau poate îşi săruta pe frunte băieţelul sau fetiţa prin somn…” (Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pp. 271 – 272.)

            Rugăciunea pentru sine, pentru ceilalţi de aproape sau de departe, pentru vrăjmaşi, pentru neam, pentru întreaga lume a fost suportul rezistenţei celor încarceraţi indiferent de loc sau timp. Acolo s-au estompat diferenţele confesionale, sociale, politice şi suferinţa a unit oamenii, deşi sistemul îşi dorea cu asiduitate să-i dezbine: „Ionescu era adventist reformist, Iliescu şi Gachi erau ortodocşi iar eu eram catolic. Ne rugam toţi împreună, fără a face polemică. Suferinţa ne făcea egali. Duşmanul comun era ateismul.” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Ediţia a-II-a, Revăzută şi adăugită, Ed. Signata, Timişoara, sine anno, p.272).

            Condiţiile din închisorile comuniste impuneau un regim alimentar la limita subzistenţei astfel că marea majoritate a deţinuţilor erau înfometaţi, caşectici, distrofici. A vorbi, într-o astfel de situaţie, de practicarea postului benevol, ca hotărâre proprie, izvorâtă din dorinţa de perfecţiune spirituală pare a fi utopică. Şi totuşi, în penitenciarele comuniste s-a postit: „Preotul Toma Marcu, din Buftea, deşi grav bolnav de TBC şi foarte slăbit, făcea post negru de două ori pe săptămână şi oferea mâncarea altor deţinuţi slăbiţi. Şi Dumnezeu l-a scos din închisoare.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, Ed. Tinerama, sine loco, sine anno, p. 56)

            Dacă postul de bucate, pentru mulţi era totuşi imposibil, postul minţii devenea un excelent prilej de aprofundare spirituală. De comun acord deţinuţii poartă discuţii exclusiv referitoare la probleme teologice, evită certurile şi înmulţesc rugăciunile. La mulţi dintre mărturisitori apare menţionată Săptămâna Patimilor sau vinerea patimilor ca perioade de post respectate, deşi administraţia penitenciarelor tocmai atunci, intenţionat îmbunătăţea hrana, de altfel foarte mizeră, cu câte o bucată de carne.

            Una dintre probele grele prin care cetăţeanul gulagului românesc trebuia să treacă era relaţia cu aproapele. Îndemnând la lupta pentru supravieţuire şi la delaţiune, regimul spera în închistarea deţinuţilor într-un egoism feroce care să provoace ură şi respingere faţă de celălalt. Soluţia nu putea veni din altă parte decât din morala creştină şi astfel: „În celulă, din ce în ce mai mult, fiecare va simţi că suferinţa nu e numai a lui şi că devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celulă, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc şi până la cele de altruism şi sacrificiu de sine experienţele carcerale surprind toate formele de ajutor şi dragoste pentru aproapele, condiţie sine qua non a calităţii de creştin. Episodul zguduitor desfăşurat la Casimca Jilavei rămâne emblematic pentru ceea ce a însemnat ajutor şi milă creştină în temniţele comuniste. Protagoniştii episodului sunt Costache Oprişan, măcinat de un TBC necruţător, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Piteşti şi Gherla, Iosiv V. Iosiv şi el un fost piteştean, şi Marcel Petrişor (Mircea Petre), viitorul scriitor şi memorialist. Condamnaţi la moarte lentă într-o celulă subpământeană îşi găsiseră echilibrul tocmai în cel mai bolnav, el le vorbea, atunci când putea despre iubire, despre rugăciune şi iertare. Observându-i starea gravă, Calciu îşi rupe cu dinţii venele de la încheietura mâinii şi scurge sângele în gamelă, apoi îl lasă să se decanteze încercând să-i dea lui Oprişan limfa să o bea, dar în ciuda efortului, Oprişan moare. Gestul deşi pare zadarnic are în contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar dacă nu l-a salvat pe Oprişan, s-a salvat pe sine, pe el cel care în „moara dracilor”(cum o numeşte un memorialist) de la Piteşti făcuse toate câte i se ceruseră.

            Memorialistica detenţiei comuniste ne relevă adesea chipuri de oameni integraţi aparent în sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfuncţiuni”. Ei nu se comportă după normele îndoctrinării primite ci demonstrează, prin atitudinea lor, că fondul creştin îi este propriu persoanei umane şi că nu poate fi anulat, în ciuda agresiunilor repetate şi violente, de spălare a creierului care se practicau în instruirea personalului administraţiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele), căpitanul Elena Tudor (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Brânzaş, Raza din catacombă) şi un lung şir de alţi anonimi dar pomeniţi prin faptele lor demonstrează că maşinăria comunistă nu a funcţionat fără reproş şi că în ciuda oricăror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfăşura forţe gigantice spre a distruge omul ca persoană, aceasta nu s-a reuşit. Scânteia de divinitate din fiecare şi de a fost întunecată nu a putut fi ucisă.

            Dată fiind situaţia cu totul particulară a închisorii Piteşti, în timpul cutremurătorului experiment al reeducării, ajutorarea şi mila pentru semen capătă alte forme de manifestare decât cele obişnuite.  Acolo faptă creştină putea deveni şi o lovitură de ciomag care era dată mai uşor, mai simulat. O şoaptă de încurajare sau o scuză spusă celui pe care trebuia să-l baţi erau în Piteşti fapte de sacrificiu căci, odată descoperite, ele ar fi declanşat o serie de torturi inimaginabile. O singură privire plină de compasiune şi prietenie, care nu durează mai mult de o clipă şi o şoaptă strecurată este, în reeducarea de la Piteşti, echivalent cu a-şi risca viaţa pentru aproapele: „În acele clipe, de mari frământări de conştiinţă, am avut lângă mine pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reproşa nimic. Într-un moment de neatenţie a celor din comitet şi a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna şi, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Dacă nu i-aş fi simţit mâna aş fi crezut că glasul venea de pe altă lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l zdrobesc şi nu o făcusem. Gestul meu faţă de el l-a sprijinit să nu facă rău nimănui. Stăteam năuc şi nu pricepeam, întrebându-mă dacă nu cumva voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să declare în faţa întregii camere ceea ce îmi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, şi aşa am rămas uniţi prin acest gest toată viaţa.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p.182).

Pe lângă rugăciune şi faptele milei creştine închisoarea comunistă a fost şi spaţiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat în plinătatea sa harică. Sfinte Liturgii, Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Spovedanie şi în cîteva cazuri taina Sfântului Botez au avut loc în acest spaţiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor şi lipsei de speranţă. Mărturisirile Părintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decât de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de culoare închisă, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate conţinea vin adus clandestin de aceştia. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonită, sfinţită.”(Monahia Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureş, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).

Închisoarea de la Râmnicul Sărat, destinată la un moment dat foştilor membri PNŢ, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bătăile morse în ţeava caloriferului sau la tuşitul morse, o practică ce nu este întâlnită decât la acest penitenciar. În astfel de condiţii totuşi deţinuţii au reuşit să se mărturisească: „Printre puţinele întâmplări ce mi-au schimbat ‹‹o clipă din şirul zilelor la fel›› îmi amintesc că, de Crăciunul anului 1961 sau de Paştele anului 1962, în tot cazul, după revenirea mea a doua oară de la spital, părintele Balica ne-a mai adus o mângâiere sufletească. Considerând că-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, să acorde asistenţă spirituală unor oameni năpăstuiţi, deşi şi el se găsea în tagma năpăstuiţilor ne-a propus să ne spovedească, pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sărbători. Pentru a traduce în fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse începea în celula sa rugăciunile respective, iar noi eram atenţi şi fiecare ne mărturiseam în gând păcatele, multe, puţine, câte erau. După aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar părintele Balica confirma recepţia şi ne dădea dezlegarea păcatelor în conformitate cu ritualul creştin (…) Spoveditul, făcut chiar în atare condiţii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, Temniţa – destinul generaţiei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197).

În aceste împrejurări şi condiţii săvârşirea Sfintei Liturghii era mai lesne de făcut în lagărele de muncă decât în închisori, dar cu mari riscuri şi în condiţii precare s-a oficiat sfânta taină şi în penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relatează despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la închisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de pâine şi mulţi erau gata să-şi sacrifice raţia. Dar ritualul ortodox cere ca pâinea să fie sfinţită pe un altar acoperit de un antimis care conţine moaşte din trupul unui martir. Or, noi moaşte nu avem.

-          Dar avem martiri vii printre noi, a spus părintele Andronic.

Au consacrat pâinea şi un pic de vin turnat într-un pahar ciobit subtilizat din spitalul închisorii, pe pieptul episcopului Mârza, care zăcea în pat, greu bolnav din cauza celor îndurate. Puţini au fost de acord cu această liturghie, motivând că ea nu era după Carte. Dar Cartea nu fusese scrisă în închisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, Bucureşti, 2007, p. 275).

În afară de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica închisorilor ne mai relevă cîteva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la închisoarea Mislea, când micuţa Zoe, nou născută, acolo în închisoare dă semne de boală şi deţinutele se decid să o boteze: „Până la un an, Zoe a trăit printre noi, fiind după Sanda a doua deţinută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braţe-n braţe, era o dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare, ne-am speriat şi am hotărât să o botezăm. În taină, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne după paturi. Eu am ţinut-o în braţe, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de Satana şi m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.”
(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am cătreTine, Doamne, p. 80, accesibilă pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm).

Dumnezeu a făcut posibilă Spovedania şi Împărtăşania multora dintre cei închişi care au murit între zidurile închisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a întărit pe cei care au urcat muntele suferinţei în gulagul românesc, pătrunzând acolo pe căi nebănuite: în reverul unei cămăşi, într-un bob de mei, sub un petic de haină veche, luminând tainic întunericul celulei şi sufletele celor obidiţi. Prezenţa preoţilor în spaţiul concentraţionar comunist a făcut posibilă trăirea unei vieţi în Iisus Hristos deplină şi poate de aceea sistemul a fost nu de puţine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preoţilor era brigadă disciplinară, supusă unui regim exterminant. Pe lângă munca epuizantă, deţinuţilor preoţi le erau administrate sistematic bătăi. Remus Radina mărturiseşte: „Călăul Chirion (comandantul lagărului n.n.) constituise o brigadă disciplinară numai din preoţi, condusă de torţionarul Vasile Matei. Preoţii erau supuşi la o muncă grea şi la bătăi permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat şi, după cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, că ‹‹Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune.›› Pe mine mă spovedea la Crăciun şi la Paşti Părintele Liviu Munteanu, din brigada de preoţi, care sfida primejdiile ce-l pândeau.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, pp. 39-40).

               În continua şi permanenta încercare a celor închişi de a duce o viaţă creştină, sărbătorirea Naşterii şi Învierii Domnului erau considerate puncte esenţiale, în plus amintirea modului în care aceste momente importante erau sărbătorite în familie îi ajuta pe cei din închisori, pentru o clipă, să se simtă acasă, împreună cu cei dragi. Iar pe de altă parte, era şi o formă de opoziţie, de rezistenţă, demonstrând că sistemul nu este imbatabil, că prezintă fisuri şi că speranţa, chiar şi din această perspectivă a imediatului, nu a murit. Sărbătorirea Naşterii Domnului în ciuda eforturilor administraţiei care îşi înmulţea şicanele rămân pentru deţinuţi momente încărcate de emoţie şi seninătate de care toţi mărturisitorii îşi amintesc cu plăcere. La tradiţionalele melodii se mai adăugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poeţii închisorilor: „Şi în lagăr la Cavnic, de Crăciunul din anul 1952, am avut parte de acelaşi teatru: alarmă, percheziţie, mâncare proastă, izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însă în mină, în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce corfele descărcau deţinuţi, creştea numărul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.

Cei doi gardieni de la corfă au schiţat gestul de a interveni şi a ne face să ne ducem la locurile noastre de muncă. Au şi dat nişte ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta înaltă de la corfă, tuna amplificat ca sub cupolă de biserică. Nimeni nu i-a băgat în seamă şi, impresionaţi probabil de numărul nostru şi de atitudinea noastră hotărâtă de a nu ceda, au socotit că e mai bine să renunţe. Numai după ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrăştiat pe galerii, către abatajele noastre, cântând în continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei închişi, sărbătoarea Sfintei Învieri, avea desigur o conotaţie cu atât mai profundă cu cât închisoarea comunistă semăna mai mult decât orice altceva din această lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, în ziua Învierii, a deşertat temniţele iadului.

Părintele Dimitrie Bejan îşi aminteşte Învierea dintr-un lagăr de muncă în Dobrogea: „În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din ‹‹Valea Neagră›› sună pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amănunţită percheziţie de către ostaşi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blănaru, pontatorul brigăzii, ne ţine de faţă cu aceştia, predica zilei:

- A venit momentul când ştiinţa alungă tot mai departe întunecatul misticism, care a ţinut omenirea în întuneric de mii de ani. Este timpul ca să părăsiţi idioatele şi bolnavele învăţături înapoiate, cu sectanţi, închinătorii lui Iehova.

Care aţi îmbâcsit capetele oamenilor până acum şi dacă vreţi să vă întoarceţi în societatea de astăzi, să vă lepădaţi de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care vă invită să urcaţi.

Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului şi subalternilor lui:
- Să-i omorâţi! Vă dau ordin să-i omorâţi! Pe răspunderea mea! Paştele mamii lor de dobitoci!
Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumină a trecut peste inima mea şi strig tare: - Hristos a înviat, fraţilor!
-          Care eşti acela mă? întreabă comandantul, întors de pe coridor.
-          Eu sunt.
-          Du-l la carceră, aşa dezbrăcat! Dumnezeul mătii de bandit!... Când răsărea soarele, peste pleşuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanţa. Către cerul albastru, ridicau scări nevăzute, cântăreţele ogoarelor, ciocârliile.
Şi era bine! Şi pace-n suflet!

Însemn fruntea, pieptul şi umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteşte pe lângă sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu caldă binecuvântare.

I-atâta pace-n carceră!

Dulce eşti Doamne, în suferinţele pe care ni le îngădui!

Fă-mă Doamne, bun! Bun, ca un Om!”(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare, vol. III, Ed. Credinţa Strămoşească, sine loco, sine anno, pp. 124-125)
Mărturisirea credinţei în Învierea Domnului conferă deţinutului o stare harică, unică, în care toate constrângerile fizice la care e supus se dizolvă, lăsând loc acelei păci duhovniceşti, capabilă să metamorfozeze cele mai sumbre circumstanţe. Fie ca preţ plătit din liberă voie pentru păstrarea demnităţii, fie ca traseu iniţiatic în desăvârşirea spirituală, refăcând la scară redusă experienţa hristică a suferinţei, experienţa carcerală capătă din perspectivă spirituală o valoare pe care niciodată iniţiatorii ei nu i-ar fi bănuit-o.

Intrând pe această traiectorie, universul concentraţionar (întreg decorul ca şi personajele) se pliază pe un scenariu mistic. Exclusiv din această perspectivă mistică poate fi înţeleasă semnificaţia antitetică a toposului carceral infern/paradis, concomitent şi cu aceeaşi intensitate. Închisoarea – loc al împlinirilor nu este o utopie, ci o experienţă trăită pentru mulţi din cetăţenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vieţii declara: „Foarte frumos am trăit, părinţilor, în puşcărie! Regret că am ieşit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău. Aş fi vrut să mor acolo!...”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Viaţa unui preot martir, Hârlău, Iaşi, 2002, p.156).

Din perspectiva trăitorilor creştini ai închisorilor, singurii adevăraţi biruitori în faţa demonului ce a operat mistificarea şi instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie să te rogi căci, oameni, adică făpturi ale lui Dumnezeu fiind, îţi sunt fraţi, chiar dacă te torturează, chiar dacă te ucid; întreaga cohortă de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizică) sunt percepute ca reţetă ascetică; în locul urii pe care regimul o cultivă cu asiduitate se naşte iubirea, înţelegerea, toleranţa; suferinţa – scară spre ceruri - devine generatoare de sfinţenie.

Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-ţi păstra umanitatea.

În cadrul celor intraţi în temniţele comuniste, în funcţie de modul în care se raportau la trăirea creştină, se disting mai multe categorii, astfel:
-                      cei care aveau o trăire creştină intensă şi înainte de a intra în detenţie,
-                      cei care, deşi aveau o educaţie creştină, nu erau nişte trăitori autentici, creştinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trăirii creştine şi vor intra pe via mistica la fel de intens ca şi cei din prima categorie;
-                      mult mai reduşi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totală necunoştinţă sau chiar în opoziţie cu creştinismul, dar, întâlnind în temniţă pe cei care îl practicau, sesizând seninătatea şi împăcarea cu care îşi petreceau detenţia, au început şi ei să practice rugăciunea şi celelalte fapte creştine posibile într-un asemenea spaţiu;
-                      au existat, desigur, şi deţinuţi care nu au avut o autentică trăire creştină, dintre aceştia administraţia închisorilor îşi racola informatorii.

Tot din rândul celor necredincioşi au fost cei care s-au sinucis sau au ieşit din închisoare socotindu-se învinşi şi dorindu-şi răzbunarea. Dar această categorie a victimelor a fost foarte redusă numeric şi foarte puţini au supravieţuit detenţiei, căci lipsa de speranţă şi sentimentul zădărniciei, la care se adăugau condiţiile de gulag, i-a descompus trupeşte şi sufleteşte. Prin urmare, cei mai mulţi au intrat în detenţie având o educaţie moral creştină, unii o trăiau mai intens, alţii mai puţin, dar în momentul în care au devenit conştienţi că toate punţile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Şi, în ciuda ostracizării extreme la care erau supuşi, şi-au câştigat libertatea şi fericirea, realizând ceea ce părea imposibil - izbânda în faţa comunismului.

În urma materialului consultat, a rezultat că, în ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuşire a credinţei şi de descompunere interioară a persoanei umane, deţinuţii din închisorile comuniste au reuşit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv şi retrospectiv printre oameni şi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună şi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creştină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaţii mistice şi morale. Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să conştientizăm care sunt soluţiile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conştiinţă cât şi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă şi, mai ales, faţă de generaţiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat şi pluralist, poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici şi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.”(http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf,  p. 448.) Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalităţii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialistă, nici comunistă, ci consumistă, mărturisitorii temniţei comuniste ne pot fi călăuze spre esenţe. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare şi crimă, ci prin plăcerea senzuală, insidioasă şi la fel de (dacă nu şi mai) destructivă pentru spirit.

Aşadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

Prin urmare, lucrarea în sine este un complex, un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroii cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu au fost niciodată victime, ci întotdeauna vor fi consemnaţi de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!...

Scriitorul şi publicistul creştin Răzvan Codrescu atenţionează şi subliniază  faptul că „Viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor pământească, ci ca oamenii din zilele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX – lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini”.

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părinţii: Bartolomeu Valeriu Anania, Iustin Pârvu, Mina Dobzeu, Arsenie Pappacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, au fost prilejuri de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, şi totodată, mă gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!... De aceea, cartea de faţă (şi celelalte care sunt şi vor mai apărea) este foarte bine venită, remarcându-se ca un omagiu şi un prinos de recunoştinţă adus acestor persoane pline de har, dar şi curaj mărturisitor, dorindu-se a fi un pas către revenirea la realitatea normală şi firească a cinstirii înaintaşilor noştri, aşa cum se cuvine, aducându-ne astfel aminte „de mai marii noştri”!...

            Mărturisesc sincer că, cel puţin eu personal, mă simt foarte împlinit din punct de vedere spiritual – sufletesc, pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-i întâlni şi (de) a-i cunoaşte pe aceşti oameni ai lui Dumnezeu – care încă mai sunt în viaţa aceasta, iar pe ceilalţi doar cu ajutorul cărţilor şi a relatărilor celor care i-au apucat aici, pe acest pământ – mari personalităţi a culturii şi spiritualităţii noastre româneşti şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...    

            Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui” şi asta datorită (şi) slujitori ei fideli ce au apărat-o în vremuri în care alţii au trădat-o şi au prădat-o, făcându-se, în acest fel, vrednici de a ajunge din temniţele comuniste în sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai cărei fii nelaşi şi nefăţarnici au fost, până la sfârşitul vieţii lor pământeşti!...

Dr. Stelian Gomboş