Adaugat : 27 Martie 2015
Câteva referinţe, gânduri şi impresii despre mişcarea spirituală şi duhovnicească „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, din perioada postbelică...
Despre etimologia numelui sau a denumirii „Rugul Aprins”
Denumirea de "Rugul Aprins" este inspirată dintr-un pasaj biblic şi scripturistic veterotestamentar, anume din Ieşirea (cap. 3,1-4) unde se relatează momentul chemării lui Moise de către Dumnezeu şi consacrarea lui ca eliberator al poporului ales din robia egipteană. Aici, autorul inspirat spune că Moise l-a văzut pe "îngerul Domnului într-o pară de foc ce ieşea dintr-un rug; şi... rugul ardea, dar nu se mistuia" (3,2). Exegeza creştină tradiţională a interpretat acest rug, care "ardea, dar nu se mistuia", drept o preînchipuire iconică a pururea-fecioriei Maicii Domnului şi un simbol clasic al rugăciunii desăvârşite şi neîncetate, "ca loc de reunire în Duh - după cum ne învaţă Părintele Ioan Kulighin - a tuturor celor care au fost binecuvântaţi cu darul trăirii şi cunoaşterii isihaste". Numele de "Rugul Aprins" conţine, vedem bine, sugestii importante referitoare la aspiraţiile celor care se întruneau aici şi la programul grupării. O privire mai atentă asupra pasajului biblic menţionat poate oferi informaţii importante în acest sens. Aici, avem de-a face cu un personaj - Moise, împovarat de un trecut destul de agitat şi tulburat, care doreşte să-şi construiască o identitate nouă, îşi caută salvarea într-o viaţă cât mai banală cu putinţă. Anonimii, se spune adeseori şi pe bună dreptate, sunt cei mai fericiţi dintre oameni. Dar iată că Dumnezeu contrazice dorinţa de anonimat a lui Moise, revelându-i-se chiar în timp ce omul îşi îndeplinea datoria, munca şi rutina zilnică şi, mai mult decât atât, propunându-i un destin complet diferit şi deosebit în comparaţie cu orice şi-ar fi putut imagina el: să devină nici mai mult, nici mai puţin decât salvatorul propriului său popor. Om cu bun-simt, Moise refuză o asemenea provocare, chemare şi vocaţie aducând şi invocând chiar argumente în favoarea hotărârii şi deciziei sale, întemeiate pe incompatibilitatea evidentă dintre el, ca persoană, şi cerinţele pe care ar fi trebuit să le satisfacă pentru a avea şanse de reuşită într-o astfel de misiune. Dialogul dintre Moise şi Dumnezeu este, de altfel, prototipul rugăciunii şi al spovedaniei adevărate. Odată angajat într-o asemenea "dispută", omul face primii paşi strict necesari în afara spaţiului securizant, îndărătul căruia caută să-şi şteargă identitatea şi se apropie de focul revelaţiei, care îl va ajuta să-şi preschimbe destinul, urmându-şi vocaţia primordială şi înălţându-se, în acest fel, la stadiul de persoană. Deloc întâmplător, în acest caz, Moise este înzestrat cu virtuţi imperiale, sacerdotale şi învăţătoreşti sau profetice. Învăţător, Preot şi Împărat va urma să fie şi nimeni altul decât Mesia – Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Prin demnităţile primite, Moise dobândeşte asemănarea dumnezeiască şi, în acest fel înzestrat, pune început salvării şi izbăvirii Poprului Israel din robie, dar şi salvării, răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc.
Mişcarea spirituală propriu-zisă „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu rolul şi cu mesajul ei
Asemenea lui Moise, arată exegeza tradiţională şi autentică, creştinul trebuie să descopere încă de pe acum chipul lui Iisus Hristos din sine şi să-şi lucreze asemănarea, pentru a-L putea recunoaşte şi mărturisi pe El în lume. Fiecare este chemat să fie, în felul său şi la locul lui, împărat, preot şi învăţător, misionar sau apostol. Şi devenim astfel în măsura în care acceptăm, asemenea lui Moise, dialogul cu Dumnezeu. El ne cheamă să ieşim din circularitatea fadă, stearpă şi uscată a cotidianului, să fim pricină, pentru cei din jurul nostru, de întoarcere a inimii către Dumnezeu, şi să-i învăţăm cele bune, învăţându-ne pe noi înşine, spre a deprinde laolaltă toate cele de folos izbăvirii şi mântuirii noastre din "Egiptul păcatului". Omul, vulnerabil, circumspect şi înfricoşat, călătoreşte către centrul tainic al fiinţei lui şi îşi dă pe faţă neputinţele. Astfel, introspecţia sa devine prilej de cunoaştere a puterii Celui Preaînalt.
După cum corect remarca Părintele Andre Scrima, icoana Rugului Aprins este pentru intelectualii de la Mănăstirea Antim "literă", "scriptură", vector al epifaniei originare, oferind posibilitatea deschiderii unor căi nebănuite pentru interogaţiile cardinale ale spiritului. Iar doctrina teologică desprinsă din acest fragment scripturistic constituie, de fapt, liniile de forţă ale isihasmului: nevoindu-se întru dobândirea rugăciunii curate, omul îşi descoperă neputinţele şi dobândeşte totodată, puterea de a le declara şi mărturisi în faţa lui Dumnezeu, Care, odată scoase la iveală, le preschimbă şi transformă în virtuţi. În felul acesta, rugătorul cunoaşte treptat puterea dumnezeirii şi se apropie, aşa după cum va face chiar Moise pe Muntele Sinai, de pe culmile luminii. În marea lor majoritate, cei ce se întruneau la Mănăstirea Antim erau intelectuali cu un destin similar celui iudaic şi mozaic. Cu alte cuvinte, se găseau cu toţii împovăraţi de un trecut erodant, au gustat şi cunoscut falimentul unor ideologii seculare şi aveau motive să anticipeze deja prăbuşirea altora. Chiar Monahul Daniil - Sandu Tudor, de pildă, întemeietorul grupului, creditase în anii 1930 sistemul de valori al dreptei, apoi pe cel al stângii, pentru ca până la urmă să le abandoneze pe amândouă exact în momentul în care le vede ajunse la putere. Experienţe asemănătoare ori similare au cunoscut majoritatea cărturarilor din nucleul grupării, cum ar fi: Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, Alexandru ("Codin") Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Antonie Plămădeală, Nicolae Bordaşiu, Petroniu Tănase, Vasile Vasilache, Adrian Făgeţeanu, Grigorie Băbuş, Bartolomeu Valeriu Anania, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Roman Braga, Felix Dubneac, Andre Scrima, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu, Gheorghe Dabija şi mulţi alţii. Nu este aşadar deloc întâmplător dacă Mitropolitul de pie memorie Antonie Plămădeală compara Antimul cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, unde şi-au făcut ucenicia duhovnicească personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol.
Din şi despre activităţile grupului spiritual-duhovnicesc „Rugul Aprins”
Întâlnirile de la Mănăstirea Antim aveau loc în mod obişnuit joi seara, fie în bibliotecă, fie în pridvorul mănăstirii, şi erau prezidate de către stareţul de atunci al mănăstirii, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Vasile Vasilache. Se citeau piese literare (comentate apoi dintr-o perspectivă teologică), texte scripturistice, patristice şi filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea imediată, culturală, economică şi socială. Ceva mai târziu, grupul s-a îmbogăţit cu câţiva artişti plastici cum ar fi: Eremia Profeta, Marc Constantinescu, Olga Greceanu, precum şi cu muzicieni ca Paul Constantinescu sau Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, dirijorul şi conducătorul corului mănăstirii. În plus, Antimul devenise un loc unde se puteau susţine conferinţe pe subiecte variate şi teme diverse, în special de apologetică, ascetică şi mistică ortodoxă, în cadrul cărora se urmărea în principal evaluarea, dintr-un punct de vedere creştin a mai multor segmente ale vieţii, căutându-se soluţii de trăire în mijlocul lumii, însă la nivelul exigenţelor unei ortodoxii autentice. Câteva dintre subiectele abordate cu predilecţie erau: Isihasmul, Iisus-Logosul întrupat, Păcatul originar, Scena şi altarul, Rugăciunea Inimii, Exegeza smochinului neroditor şi blestemat. Totodată, participanţii mai meditau şi asupra unor medalioane ale marilor mistici ai Filocaliei. După sosirea ieromonahului Ioan Kulighin, întâlnirile au câştigat în profunzime şi în ceea ce ţine de implicarea spirituală ori duhovnicească. Părinte - Duhovnic format la schitul Optina-Pustina, de lângă Moscova, Părintele Ioan Kulighin se stabileşte la Mănăstirea Antim în anul 1945, atras aici de ştirile pe care le-a primit cu referire la preocupările grupului de intelectuali. Nu va rămâne acolo decât până în anul 1947, când este deportat în Rusia. În cadrul "Rugului Aprins" el a avut rolul unui ferment - după cum arată Părintele Arhimandrit Roman Braga. El a adus aici, pe lângă cele două manuscrise deja menţionate, o icoană a Rugului Aprins, salvată din Rusia. Pe lângă aceasta, prin experienţa sa de duhovnic încercat, el a reuşit să le dezvăluie intelectualilor din grup tainele rugăciunii isihaste a inimii şi chiar să le îndrume primii paşi în însuşirea, practicarea, cultivarea şi trăirea acesteia. Mulţi dintre foştii membri ai "Rugului Aprins" (dintre cei care încă mai trăiesc) îşi amintesc că, vreme de doi ani, Părintele Ioan a fost axul moral şi spiritual, duhovnic şi părinte duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului, pentru toţi nou-născuţii întru Rugăciunea lui Iisus. În ajunul plecării sale, el i-a încredinţat lui Sandu Tudor misiunea de a continua lucrarea călăuzitoare. Însă deceniul următor nu anunţa nimic bun. Anii 1950 au însemnat, pentru Romania comunistă, o perioadă de prigoană dusă cu metodă împotriva a tot ceea ce ar fi ţinut de o credinţă spirituală şi religioasă. Preoţii, clericii şi cărturarii de la Mănăstirea Antim vor fi nevoiţi să-şi schimbe reşedinţa, mutându-se la Mănăstirea Plumbuita, iar numărul membrilor va scădea substanţial până în anul 1958 - anul desfiinţării grupului.
Despre gruparea spirituală "Rugul Aprins" şi autorităţile comuniste
Serviciile secrete comuniste, proaspăt constituite în Romania, au început să se preocupe de activitatea religioasă încă din anul 1948. Astfel, în 10 noiembrie 1948 se finalizează un material informativ ce conţinea inventarul aşezămintelor monahale şi un recensământ al călugărilor vieţuitori şi trăitori pe teritoriul Romaniei. Raportul nu este decât un act preliminar al unei operaţiuni mai ample de monitorizare, supraveghere şi obstrucţionare a activităţii tuturor organizaţiilor religioase din ţară, dar mai ales a mănăstirilor, considerate de către autorităţi "fie locuri de găzduire ale elementelor legionare sau din rezistenţă, fie depozite clandestine de muniţii". Într-adevăr, în anii 1947-1948, unele organizaţii anticomuniste şi-au găsit suport şi sprijin în biserici, mănăstiri ori schituri, ceea ce ne face să credem că, cel puţin într-o fază iniţială, acţiunea represivă nu lovea decât indirect aşezămintele respective. De pildă, stareţa Veronica Gurău şi duhovnicul Ioan Iovan, de la Mănăstirea Vladimireşti, judeţul Galati, au fost arestaţi în anul 1955 tocmai pentru vina de a fi oferit sprijin unor luptători din rezistenţa anticomunistă. Datorită sprijinului pe care populaţia din zonă l-a acordat obştii monahale, această acţiune represivă nu a putut fi încheiată decât abia în luna februarie anul 1956, prin evacuarea forţată a aşezământului, cu ajutorul a nu mai puţin de 220 de ofiţeri M.A.I. înarmaţi până-n dinţi cu pistoale-mitralieră. Faptul că în această dispută locuitorii satelor din jurul mănăstirii au pactizat şi fraternizat fără rezerve cu monahii, a atras atenţia autorităţilor asupra influenţei pe care o putea exercita Biserica asupra maselor şi asupra faptului că, în pofida propagandei ateiste, numărul oamenilor dispuşi să urmeze o viaţă monahală era mare. Propaganda nu putea pătrunde în mănăstiri şi în instituţiile de învătământ bisericeşti şi ecleziastice, motiv pentru care, treptat, acestea au început să fie privite şi tratate ca "puncte de rezistenţă ideologică a religiei" şi, de asemenea, instituţii unde se întreţinea şi cultiva o atmosferă anticomunistă . În consecinţă, este modificat Regulamentul şcolilor de cântăreţi şi al seminariilor, astfel încât acestea să poată fi mai uşor aservite puterii, iar în anul 1956 se închide secţia monahală a seminarului de pe lângă Mănaătirea Neamţ, fără ca patriarhul de atunci, PFP Justinian Marina, să dea curs ori aprobare, într-un fel sau altul memoriului de protest semnat de către 19 monahi, între care Benedict Ghius şi Sofian Boghiu. Atmosfera devine din ce în ce mai tensionată prin intensificarea supravegherii mănăstirilor; în unele cazuri au loc chiar percheziţii şi arestări de persoane care frecventau locaşurile şi aşezamintele mănăstireşti mai des, sau de călugări care predicau prin parohii. La începutul anului 1958, Ministrul de Interne Alexandru Drăghici propune desfiinţarea seminariilor monahale, interzicerea accesului călugărilor în Institutele de Teologie de grad universitar şi superior precum şi înfiinţarea de noi mănăstiri, ca şi limitarea accesului în cinul monahal. Majoritatea prevederilor cuprinse în proiectul lui Alexandru Drăghici se regăsesc şi în Decretul nr. 410/28 octombrie 1959, care prevedea desfiinţarea unor mănăstiri şi a asociaţiilor religioase, precum şi scoaterea din monahism a mai multor călugări. Până în anul 1960 vor fi desfiinţate, demolate, dezafectate, transformate în C.A.P. – uri şi G.A.C.-uri, 62 de aşezăminte monahale ortodoxe de pe întreg cuprinsul ţării.
Antimul şi "Rugul Aprins" au intrat în atenţia Securităţii încă din anul 1947, pentru atitudinea protectoare şi ocrotitoare manifestată faţă de refugiaţii ruşi în general şi faţă de Părintele Ioan Kulighin în special, dar şi din cauza temerii organelor represive legate de apropierea dintre Biserică şi intelectuali". Primul arestat va fi chiar Sandu Tudor. Condamnat la muncă silnică, el îşi va executa pedeapsa vreme de trei ani, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În anul 1952 este eliberat din detenţie; în cursul aceluiaşi an, IPS Părinte Firmilian Marin – Mitropolitul Olteniei îl hirotoneşte preot şi îl călugăreşte la Mănăstirea Crasna din judeţul Gorj. De acum, Sandu Tudor primeşte numele de Agaton. Curând, la Mănăstirea Neamţ, este înălţat în treapta de ieroschimonah, cu numele Daniil, cu aprobarea şi binecuvântarea IPS Părinte Sebastian Rusan – Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, şi se retrage la Schitul Rarău. După mărturia Părintelui Roman Braga, a adunat aici vreo doisprezece vieţuitori proveniţi din toate straturile sociale (inclusiv bucătari, chelneri, militari, vagabonzi), pe care îi iniţia în tainele Rugăciunii lui Iisus şi într-ale teologiei. Cum aşezăâantul era folosit ca adăpost de către foşti legionari, autorităţile comuniste au considerat că trebuie să fie o legătură între proaspătul ieroschimonah şi mişcarea de rezistenţă armată, care continua să activeze în munţi. Pentru moment, totuşi, nu vor întreprinde nimic, astfel încât întâlnirile membrilor "Rugului Aprins" vor putea avea loc pentru încă o perioadă de timp, pricinuite cel mai adesea de vizitele Părintelui Daniil. El cobora periodic de pe Rarău, atât pentru a se aproviziona cu căţti, cât şi tocmai pentru a participa la aceste întruniri. Întrunirile se desfăşurau în case particulare; cel mai adesea se pare că au avut loc în casa savantului şi scriitorului Alexandru Mironescu (1903-1973). Potrivit mărturiei Părintelui Roman Braga, Securitatea a devenit mai atentă la mişcările intelectualilor de la Mănăstirea Antim, de-abia dupa apariţia în Franţa a unui articol semnat de către teologul Olivier Clement, cu titlul L'Eglise Roumaine et le Buisson Ardent, text care se referea tocmai la "Rugul Aprins", discutând, între altele, importanţa apropierii intelectualilor de Biserică şi probând faptul că Ortodoxia şi creştinismul în general nu reprezintă un simplu refugiu compensator al unor oameni needucaţi. Însă acţiunile organelor represive vor fi întârziate de manifestările religioase pe care le-a organizat Patriarhia Româna cu prilejul canonizării oficiale Sfinţilor Români, şi, pe de altă parte, de consecinţele Conferinţei de la Geneva, resimţite şi în România comunistă. Situaţia se va agrava şi înăspri însa după anul 1954, culminând cu noul val de arestări din anul 1956 şi cu o campanie anti-religioasă organizată după modelul celei din URSS, în perioada anilor 1958-1959.
Despre desfiinţarea mişcării spirituale a "Rugului Aprins"
Represiunea împotriva "Rugului Aprins" va fi declanşată în noaptea de 13 spre 14 iunie anul 1958, când ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor este arestat din nou, împreuna cu Alexandru Mironescu şi cu fiul acestuia, Şerban. Tot atunci sunt arestaţi şi majoritatea celorlalţi foşti membri ai "Rugului Aprins", între care teologul Dumitru Stăniloae, arhimandriţii Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghius, Felix Dubneac, ieromonahul Adrian Fageteanu, doctorul Gheorghe Dabija, poetul Vasile Voiculescu şi mulţi alţii. Aceştia vor fi incluşi în ceea ce în arhivele Securităţii a rămas sub numele de "Lotul Teodorescu Alexandru şi alţii" (Alexandru Teodorescu era numele de buletin al lui Sandu Tudor), urmărirea penală efectuaâdu-se conform articolului 196 CPP, pentru infracţiunea de "uneltire contra ordinii sociale". Vor fi judecaţi cu toţii într-un proces absolut formal, desfăşurat cu uşile închise. Chiar dacă iniţial toţi membrii grupului au fost acuzati de "uneltire contra ordinii sociale", monoahii Daniil - Sandu Tudor, Adrian Făgeţeanu şi Arsenie Papacioc au fost condamnaţi pentru "înaltă trădare", pe baza art. 193/1 din Codul Penal. Ceilalţi au fost condamnaţi conform art. 209 pct. 1 din Codul Penal, pentru "activitate criminală împotriva clasei muncitoare şi a reformelor sociale", articol pe baza căruia au fost condamnaţi deja zeci de mii de oameni. Ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor a murit în temniţă. Ultima oară a fost văzut prin anul 1960 în penitenciarul de la Aiud, grav bolnav. Nu se cunosc cu precizie nici data morţii (ce va fi survenit, cel mai probabil, prin noiembrie 1962), nici locul unde va fi fost înmormântat. În orice caz, majoritatea cunoscuţilor săi susţin şi afirmă că a avut parte de o moarte mucenicească şi martirică. Membrii "Rugului Aprins" au fost eliberaţi în anul 1964, prin decretul 411 - un act pur conjunctural, cum s-a observat, determinat mai degrabă de preocupările regimului de la Bucureşti de a-şi asigura colaborări economice cu Occidentul, iar nici pe departe un gest de achitare, care să denote o eventuală tendinţă de revenire la normalitate a Justiţiei din Romania comunistă.
Despre pãtimirea Bisericii Ortodoxe Române în închisorile comuniste, din perspectiva Preacuviosului Părinte Arhimandrit Sofian Boghiu – fost membru al mişcării duhovniceşti şi spirituale “Rugul Aprins” şi fost stareţ al Mănăstirii Antim şi care s-a născut în viaţa cea cerească şi veşnică în ziua de 14 Septembrie anul 2002...
În partea a doua, şi ultima, a acestui material voi mărturisi faptul că, pe lângă altă multă literatură şi biliografie din domeniu şi de specialitate, într-un numãr mai vechi al revistei ''Vestitorul Ortodoxiei'' din luna Iunie anul 1996 am dat peste un scurt articol al Pãrintelui Arhimandrit Sofian Boghiu de la Mânãstirea Antim din Bucureşti privitor la anii sãi de închisoare în timpul regimului comunist, împreunã cu alţi membri ai mişcãrii spirituale ''Rugul Aprins'' de la Mănăstirea Antim. Mãrturisirea Pãrintelui Sofian Boghiu este intitulatã ''Rugul Aprins şi Temniţa.'', şi o redăm în cele ce urmează: Pentru Mănãstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au nãvãlit peste noi, împreunã cu sfârşitul rãzboiului al doilea mondial şi ocuparea noastrã de cãtre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toatã Ţara Româneascã. De atunci au început necazurile, care au durat pânã la Revoluţia din luna Decembrie anul 1989. În aceşti ani grei, în obştea de la Mănãstirea Antim, în numãr de circa 40 cãlugãri şi fraţi, din care, o parte, studenţi la diferite facultãţi din Bucureşti, iar altã parte, lucrãtori la Atelierele de obiecte bisericeşti, cu sediul în aceastã mânãstire, noi cei de aici, am avut parte şi de câteva mângâieri şi anume: în aceastã perioadã s-au refãcut cele douã turle mari de la biserica mare a mănãstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantã, cu cele actuale, din beton armat şi cãrãmidã aparentã şi s-a spãlat şi restaurat pictura interioarã a bisericii. Acestea pe plan material.
Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, şi umila noastrã procupare de atunci: Rugãciunea lui Iisus, în cadrul cãreia a apãrut “Rugul Aprins” - expresie biblicã, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5. “Rugul Aprins”, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugãciunii neîncetate, deci Rugãciunea lui Iisus. Aceastã interpretare, aparţine Pãrintelui iroschimonah Daniil Teodorescu - iniţiatorul “Rugului Aprins”, care a murit în închisoarea de la Aiud. În anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănãstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe, legate de acest subiect. Între conferenţiari se numãrau mai multe personalitãţi proeminente din viaţa cultural-religioasã de atunci, între care: Pãrintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor, citat mai sus, Pãrintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Pãrintele Arhimandrit Vasile Vasilache - stareţul de atunci al Mănãstirii Antim, Pãrintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stãniloae, Domnul Prof. Univ. Dr. şi Academician Alexandru Elian, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, distinsul teolog şi gânditor creştin Nichifor Crainic şi mulţi alţii. Conferintele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugãciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugãciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugãciuni, de asemenea privitã istoric, începând din epoca apostolicã, trecând pe la pãrinţii pustiei, pãrintii filocalici, isihasmul românesc din mânãstiri, schituri şi sihãstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănãstirile din epoca Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Stareţul Vasile de la Poiana Mãrului, Sfântul Paisie Velcicovschi, paisianismul, stareţul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica şi practica Rugãciunii lui Iisus în mănãstirile noastre, Rugãciunea lui Iisus în lumea civilã şi multe altele Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănãstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi studenţi de la diferite facultãţi. Dupã conferinţã, era obiceiul ca oricine din salã sã punã întrebãri în legãturã cu subiectul prezentat. Rãspundea conferenţiarul sau alţii, bine informaţi din salã. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei. Paralel cu aceste conferinţe, în zilele sãptãmânii, dupã slujbele de searã, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tãlmãcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din sãptãmânã, de pildã lunea, era prezentatã Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconograficã a Liturghiei, joia, prezentarea misticã a Liturghiei şi aşa mai departe. Cu toatã schela care era în bisericã şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi dusmãnia care se propaga în capitalã şi în ţarã, verbal şi în presã, cu toatã sãrãcia şi foamea care se întindea pe toate plaiurile ţãrii, totuşi biserica era plinã de închinãtori şi ascultãtori, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tãlmãcirile ce se fãceau pentru slujbele amintite mai sus.
În aceastã vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apãrut ca musafir la Mănãstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulighin. Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere şi gãzduit la Mănãstirea Cernica, cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu. Pãrintele Ioan, în vârstã de circa 60 de ani pe atunci, aflând de Mănãstirea Antim venea în fiecare sâmbãtã pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupã vecernia de dupã amiazã, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tãlmaci din rusã în românã pe un tânãr basarabean, Leonte, care cunoştea bine şi limba română şi limba rusa, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea Pãrintele Ioan. În aparenţã un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba micã şi rarã, acest preot, Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugãtor şi trăitor autentic al Rugãciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscãtor al Sfinţilor Pãrinţi, un fel de Pãrinte Ilie Cleopa de la noi. Rugãciunea lui Iisus o deprinsese la Mănãstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din anul 1917, dupã ce bãtrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi impresionant o mulţime de întâmplãri din viaţa lui şi din viaţa compatrioţilor sãi. Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mãrturisirile personale, în legãturã cu Rugãciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevãrat, neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimã, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugãciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru cã ori de câte ori venea la Mănãstirea Antim, îl gãzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoştinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mânãstiri ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care Pãrintele Ioan o cunoştea bine. În luna Ianuarie anul 1947 a fost arestat de la Mănãstirea Cernica, împreunã cu ucenicul sãu, fratele Leonte. Pãrintele Ioan Kulighin a fost condamnat la muncã silnicã pe viaţã, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a mai trimis o carte poştalã, care se încheia cu Rugãciunea lui Iisus.
Convorbirile din cadrul “Rugului Aprins” au continuat pânã pe la jumãtatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bunã parte din personalul slujitor de la Mănãstirea Antim a fost repartizat în altã parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mănãstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare mãsurã, tot entuziasmul activ, în numele “Rugului Aprins”. Între timp, primeam veşti şi ştiri triste, despre suferinţele detinuţilor de la Canalul Dunãre-Marea Neagrã şi despre atrocitãţile tineretului studenţesc întemniţat la Piteşti .
N-a trecut prea multă vreme, pânã în luna Iunie anul 1958, când am fost arestaţi şi noi, care am activate în cadrul “Rugului Aprins”. Mã aflam atunci la Mănãstirea Ghighiu, de lângã Ploieşti, pe schelã, cu un grup de ucenici cãlugãri şi fraţi, pictând, în frescã, biserica din cimitirul mănãstirii. Am fost arestat împreunã cu Pãrintele Felix Dubneac, membru şi el al “Rugului Aprins”. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat cã eram 16 detinuţi, fãcând parte din ''organizaţia Rugului Aprins.'' Între noi şi cu noi, era şi Pãrintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei ''Organizaţii,'' Pãrintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Pãrintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stãniloae, Pãrintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Pãrintele Arhimandrit Roman Braga, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu şi fiul sãu Şerban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultãţi din capitalã, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, întemniţaţi la Gherla. Dupã procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pãcurã, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.
Din literatura publicatã dupã Revoluţia din Decembrie 1989, asupra vieţii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţaţi. Dar una este sã citeşti despre suferinţã şi alta este s-o trãieşti. Astfel, lipsa totalã de libertate, zãvorât pe dinafarã de paznic, într-o celulã micã cu mai mulţi, între care bãtrâni şi bolnavi, cu pături suprapuse, cu tineta deschisã, în care fiecare îşi fãcea necesitãţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetã, ca nu cumva sã surprindã pe cineva fãcând ceva. Nu aveai voie sã lucrezi nimic. Dar ce puteau sã lucreze? Se ciocãnea în perete cu aflabetul Morse, ca sã afle câte o ştire sositã din afarã, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu spumã de sãpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugãciune ori un cuvânt din Biblie. Fãrã cãrţi, fãrã ziare şi fãrã hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul aflabetului ''Morse'' şi scrisul pe talpa bocancului, unii învãţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolã, mai ales epistola Sfântului Iacob. Mâncarea, puţinã, slabã şi mizerabilã, lipsa de aer, nemişcarea, a făcut din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albãstrui, ca nişte stafii, slãbiţi pe dinafarã dar tari pe dinlãuntru, cu nãdejdea cã nu vom muri în aceastã necropolã a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pãmânteascã, între care şi Pãrintele Daniil, iniţiatorul “Rugului Aprins”, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temniţã grea. Dupã 4 ani de viaţã de celulã, într-o bunã zi, culeşi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o dubã mare şi fiind încuiaţi pe dinafarã, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bãlţile Brãilei. S-au mai încãrcat şi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plinã câmpie. O baracã lungã, cu pături suprapuse, într-o curte largã, înconjuratã cu gard de sârmã ghimpatã, strãjuitã pe la colţuri de soldaţi înarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat cã eram 1000 de deţinuţi. Dintre noi, 100 eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din “Rugul Aprins” era Pãrintele Benedict Ghiuş, Pãrintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primãvarã. A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prãşit porumbul, într-un mare lan de porumb, pãziţi de miliţieni. Slãbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulã, nu aveam voie sã lucrãm nimic. Aici, muncã forţatã. Nu aveam voie sã ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapã, ca de obicei. Trebuia sã prãşim mereu. Nu aveam voie sã rãmânem în urmã, chiar dacã nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vãtafi boiereşti, aveau aceastã grijã, sã lucrãm în silã. La prânz, masa era mai bunã şi mai îndestulãtoare decât la celulã. Dupã o orã, în care intra masa şi puţină odihnã, mergeam iarãşi la sapã. Seara, încolonaţi câte cinci, fãceam calea întoarsã, la dormitor. În baraca lungã şi largã, cu paturi suprapuse, pentru 1000 de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria cã în ziua urmãtoare, la muncã, vom respira din nou aer curat. Aşa ne treceau zilele sãptãmânii.
Duminica nu lucram, era zi de odihnã. Sub aceiaşi pazã a soldaţilor înarmaţi, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbãrbãtare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şi enoriaşi. Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afarã, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu gãseau nimic interzis, totuşi detinuţii intrau în panicã. Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncã forţatã. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntitã.
De la o vreme, au început sã aparã şi anumite cãrţi şi ziare, în colonie: în serile dupã ce veneam de la muncã şi în rãgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dãdeau ei, nu ce ne-ar fi plãcut sã citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind şi varã şi iarnã în aceastã câmpie fãrã dealuri, acoperite de bolta uriasã a cerului. Aici, ca şi în viaţa de celulã, afarã de ochii necruţãtori ai temnicerilor, care ne urmãreau plini de duşmãnie, ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate vãzãtor şi inima plinã de bunãtate ale Pãrintelui ceresc. De la El ne venea rãbdarea şi pacea, care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasã, eliberaţi, la mânãstire, în luna Iulie anul 1964…
Acum, în încheierea acestui material voi sublinia faptul că, drept urmare, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste, inclusiv membrii grupării spirituale şi duhovniceşti ai „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.
Aşadar, Biserica – care este o Instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”. Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...
Dr. Stelian Gomboş
