Misiunea Bisericii in lumea noastra contemporana

Misiunea Bisericii in lumea noastra contemporana. Despre exigentele misiunii Bisericii in aceasta societate secularizata…



In loc de introducere si aprofundare

Cuvantul de ordine al acestui moement si an - 2015, declarat in mod festiv de catre conducerea Bisericii noastre, este misiunea, (a) bisericilor parohiale si a manastirilor, astazi…De ce? Fiindca, printre altele, o clarificare contemporana a invataturii de credinta constituie pentru Biserica Ortodoxa nu numai o necesitate interna, didactica si pastorala, ci si o obligatie catehetica si misionara. Pe de o parte, Biserica simte nevoia de a gandi in mod continuu si in mod pastoral adevarurile de baza ale credintei sale, pe de alta parte, Evanghelia trebuie sa fie interpretata in fiecare epoca, pentru fiecare situatie, pentru fiecare generatie. Biserica Ortodoxa are deci ratiuni proprii de a explica, de a imbia si propovadui credinta care a fost data sfintilor, odata pentru totdeauna (Iuda 3), tuturor celor ce se afla in sanul ei, celor ce se pregatesc sa intre, celor ce sunt inca in afara ei.

Biserica a fost redefinita cu insistenta, pe plan local si in mediile ecumenice, in teologie, in pastorala si in misiune, "popor al lui Dumnezeu" si, din ce in ce mai mult, renunta la pretentia de a fi "societate de alesi" cum o definea pana de curand protestantismul. Sfintii n-au fost scosi din istorie, din idealul de sfintenie personala a fost alaturat aceluia al slujirii reciproce, ca semn al apartenentei efective, concrete si autentice la Sfanta Evanghelie si la Biserica.

Biserica viaza in societate, ea insasi fiind o societate religios-morala, care este totusi mai mult decat atat: ea este societatea oamenilor credinciosi cu Dumnezeu si prin Dumnezeu intreolalta. Cu un termen consacrat, Biserica este "Trupul lui Hrisios", organismul insufletit de duhul lui Iisus Hristos. De aceea, ea nu are numai o dimensiune imanenta, vizibila, ci si o dimensiune transcendenta, invizibila. Participand la viata lui Iisus Hristos, ea este vesnica si scopul ei este mantuirea, fericirea si desavarsirea in Hristos Iisus. Ca societate vizibila, ea viaza si lucreaza in societate si in istorie, influenteaza societatea si istoria si e influentata de societate, de istorie, in ea insa, aspectul nevazut si cel vazut sunt unite, caci prin cele vazute lucreaza cele nevazute. De aceea, si in aspectul vazut al Bisericii distingem elementele permanente de elementele schimbatoare care sunt conditionate social-istoric.

Pana acum nu exista o teologie a misiunii sau o misiologie ortodoxa, care sa exprime practica misionara concreta a Bisericilor Ortodoxe. O asemenea reflexie si prezentare sistematica, este cu atat mai necesara astazi, cu cat se constata nu numai ca marturia misionara este decisiva pentru medierea in timp si spatiu a Traditiei, ci si ca aceasta slujire apostolica, apologetic, constituie o sursa de inspiratie pentru gandirea teologica. Teologia, care nu este altceva decat articularea in expresie verbala a practicii unei Biserici locale, nu poate fi indiferenta la modul in care acea Biserica exercita lucrarea de propovaduire si marturisire a Evangheliei si de zidire a Trupului lui Iisus Hristos in timpul si locul in care este trimisa.

Misiune inseamna trimiterea Bisericii in lume, in vederea extinderii imparatiei lui Dumnezeu, inaugurata de Iisus Hristos pe pamant. Misiunea se intemeiaza nu numai pe porunca explicita a lui Iisus Hristos catre Apostolii Sai, de a propovadui Evanghelia, de a chema la pocainta si de a boteza in numele Sfintei Treimi, ci mai ales, pe trimiterea vazuta a Fiului si a Duhului Sfant, voita si initiata de Tatal (Ioan 20, 21). Misiunea Bisericii isi are punctul ei de plecare in insasi viata intima a lui Dumnezeu, in miscarea iubirii Tatalui catre Fiul si, prin Acesta, catre intreaga lume.

De la inceput, misiunea Bisericii s-a angajat in doua mari directii: misiunea ad intra, sau interna, adica Biserica s-a ocupat de cei botezati, organizand viata interna, liturgica si sociala a comunitatii crestine si misiunea ad extra, externa, adica Biserica a propovaduit si marturisit Evanghelia celor din afara, a intrat la cei netaiati imprejur si a mancat cu ei (Fapte 11, 3). Astfel, Biserica apare atat ca o comunitate euharistica - poporul lui Dumnezeu deja rascumparat, care se aduna sa comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mantuirii, traind o viata noua in Duhul Sfant - cat si ca o comunitate apostolica misionara, care are constiinta unei trimiteri speciale la cei necredinciosi. Asadar, Biserica are doua brate cu care actualizeaza iconomia mantuirii: cel pastoral, avand disciplina ei interna, euharistica, si cel misionar, avand proiectul ei apostolic, de a raspandi Evanghelia.

Dupa revolutia din decembrie 1989, teologia romaneasca, o teologie a Bisericii si a misiunii ei in societatea contemporana, este confruntata cu mai multi factori culturali si sociali, ce reprezinta o adevarata provocare si sfidare la adresa ei. Este vorba in primul rand de problema secularizarii care confrunta de multa vreme crestinismul occidental. Esenta secularizarii consta in faptul ca intoarce privirile omului de la lumea valorilor spirituale supreme, de la Dumnezeu, catre valorile trecatoare ale acestei lumi, facandu-l sa devina sclavul lor. Si daca se poate spune, pe de o parte, ca secularizarea a favorizat dezvoltarea stiintei si tehnologiei mai mult decat o banuiau promotorii iluminismului din secolul al XVIII-lea, pe de alta parte, insa, a scufundat omul intr-o profunda criza spirituala care-l impiedica sa domine cuceririle stiintei contemporane. Daca nu se va gasi un echilibru intre progresul stiintific si cel spiritual al omului, acesta are toate sansele sa se dezumanizeze.

Pentru a sprijini misiunea Bisericii in acest domeniu, teologia contemporana trebuie sa combata doua tendinte opuse. Pe de o parte, trebuie sa combata fenomenul sectar care indeamna credinciosii sa fuga de societate si sa se izoleze intr-o spiritualitate pietista, multumindu-se sa practice prozelitismul si sa ingrozeasca lumea cu viziuni apocaliptice, fiindca lumea este rea si nu mai poate fi desavarsita. Pe de alta parte, trebuie sa combata partizanii unui crestinism secularizat, violent si agresiv, care vor sa transforme religia in politica, fiindca nu vor sa stie de mila si filantropie, ci doar de schimbarea exterioara a structurilor sociale.

Pentru a descoperi adevaratul sens al misiunii crestine in societatea contemporana, teologia trebuie sa depaseasca separatia dualista dintre spirit si materie, de provenienta filantropica, care sta la baza pietismului sau activismului social, pentru a da expresie responsabilitatii sociale crestine.

Despre etos-ul misionar

De-a lungul istoriei sale, Ortodoxia a dobandit un etos misionar specific, care nu poate fi inteles fara a lua in considerare o serie de notiuni teologice, institutii bisericesti si realitati sociale, cum ar fi: Biserica locala, simfonie politica, autocefalie, asceza, filantropie sociala, etc. Acest spirit misionar a fost determinat de circumstante istorice, adesea nefavorabile, in care Ortodoxia a fost nevoita sa se restranga la pastoratie interna si cult, la protejarea membrilor sai, fara libertatea unei misiuni externe de anvergura.

Viata de toate zilele, cotidiana, familia crestina, spiritualitatea parohiala, etica personala si sociala, toate acestea joaca acum un rol vital pentru marturia Bisericii. Biserica a capatat astfel un profund caracter popular, comunitar, integrand in sfera ei toate aspectele si elementele vietii umane: folclor, arta, cultura, muzica. Ortodoxia devine o religie populara, transmiterea credintei fiind dependenta intr-un mod foarte direct de succesiunea fizica a generatiilor de familii crestine.

Continuitatea Bisericii se identifica deci cu continuitatea etnica si de cultura. Caracterul personal, ascetic si existential al credintei ortodoxe a luat o forma radicala odata cu miscarea de innoire isihasta (sec. XIV) si cu dezvoltarea monahismului in general, care de altfel, a adus o contributie de baza la consolidarea Bisericii.

Sub raport sociologic, Biserica apare ca o comunitate care se roaga si mijloceste in numele celor oprimati si neprivilegiati. Ea a avut curajul unei etici sociale si politice care s-a concentrat in jurul ideii de "filantropie". Uneori ea a exprimat vocea celor care sufera si a formulat protestul lor impotriva nedreptatilor de orice fel. Odata cu organizarea lor independenta, Bisericile locale s-au identificat din ce in ce mai mult cu istoria, cultura si destinul unei natiuni particulare. intreaga lor misiune s-a exprimat adeseori in termeni de mentinere a identitatii etnice si de aparare a unitatii acelei natiuni. Un echilibru institutional, sub forma de "simfonie" s-a stabilit intre natiune si Biserica, fiecare avand "misiunea" ei nationala. in legatura cu acest aspect, trebuie sa fie retinut faptul ca Biserica Ortodoxa locala sau nationala a acceptat sa joace acest rol misionar nu ca putere politica, ci ca o institutie pastorala care are constiinta unei responsabilitati spirituale fata de poporul in care este data. La aceasta se adauga si atitudinea ei harismatica fata de creatia umana si valorile intelectuale ale unei culturi, pe care le-a socotit ca niste daruri divine. Biserica nu numai ca a integrat in spiritualitatea ei valorile religioase si intelectuale ale poporului respectiv, dar a devenit prin aceasta responsabila pentru crearea unei culturi nationale. Acest element se poate observa si astazi, cand, desi Biserica se organizeaza autonom fata de aparatul politic si administrativ al statului, totusi ea ramane legata organic de sufletul poporului respectiv, de valorile culturale si nationale ale acestuia.

Pentru a scoate in evidenta si mai mult particularitatea acestui caracter misionar ortodox, ar fi suficient sa fie comparat cu sistemele si programele misionare practicate in Occident mai cu seama in epoca moderna. In timp ce in Occident "misiunea" evoca spatiul, teritoriul, geografia, contextul, intr-un cuvant extinderea vizibila a Bisericii prin implantarea de noi comunitati in regiuni necrestinate, in Rasarit "misiunea" se identifica cu "traditia" si evoca istoria, continuitatea Bisericii in timp, transmiterea credintei de la o epoca la alta, de la o generatie la alta generatie.

Obiectul misiunii ortodoxe nu a fost acela de a cuceri cu orice pret noi zone geografice crestine, adica universalitatea exterioara, ci mai degraba de a tine poporul credincios intr-o neintrerupta continuitate fizica si istorica a credintei. Biserica s-a extins odata cu nasterea si afirmarea unei noi generatii.

Despre exigentele misiunii in lumea contemporana

Cincizecimea nu a avut loc doar pentru ca Apostolii si cei dintai ucenici sa se bucure de venirea Duhului Sfant (Faptele Apostolilor 1, 4), ci pentru ca acestia, cu puterea Duhului Sfant, sa propovaduiasca pocainta si botezul in numele lui Hristos, spre iertarea pacatelor: "Pocaiti-va si sa se boteze fiecare din voi, in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre, si veti primi darul Duhului Sfant."(Faptele Apostolilor 2, 38).

Misiunea constituie o necesitate permanenta ce revine intregii Biserici, un mandat de la care nu se poate sustrage, deoarece vizeaza extinderea imparatiei lui Dumnezeu pe pamant ca Biserica a lui Mesia-Hristos: "Cel ce priveste spre Biserica, priveste spre Iisus Hristos, Care se zideste si se mareste pe Sine, prin adaugarea celor ce se mantuiesc".

Apartenenta la Biserica este o parte esentiala a mesajului biblic, scripturistic. Chemarea Evangheliei de a accepta pe Iisus Hristos ca Domn si Mantuitor este o invitatie de a fi membru al Bisericii, membrii al unei comunitati locale in comuniune cu toate Bisericile care traiesc si marturisesc impreuna cuvantul lui Dumnezeu.

Despre propovaduirea si marturisirea, neintrerupta si neincetata a Evangheliei

Principala chemare a apostolilor este predicarea Evangheliei si aceasta are prioritate in fata oricarei alte slujiri apostolice: "De fapt, Hristos m-a trimis nu ca sa botez, ci sa propovaduiesc Evanghelia" (I Cor. 1, 17). Credinta este poarta mantuirii: "Fara credinta, este cu neputinta sa fim placuti lui Dumnezeu. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta"(Evr.ll, 6). Credinta ca si convertirea este un act liber, sinergetic. Convertirea nu inseamna a constrange pe cineva sa accepte credinta crestina. De aceea, Biserica nu face misiune fara sa se preocupe de cei ce primesc credinta, de propria lor constiinta si libertate. Convertirea este un act de profunda schimbare si innoire spirituala, metanoia. Metanoia este rodul unui schimb ontologic intre spiritul lui Dumnezeu si spiritul omului (Zah. 1,3).

Cuvantul credinta este folosit aici pentru a desemna:
a. - actul personal de a primi adevarul lui Dumnezeu si de a trai acest adevar in totala comuniune cu Iisus Hristos (I Petru 1, 8-9).
b. - continutul sau mesajul evanghelic, adica Revelatia lui Dumnezeu prin intermediul proorocilor si apostolilor (I Petru 1, 12).

Pe de o parte, credinta presupune si confirma vointa personala de a gandi altfel, schimbarea libera a spiritului in favoarea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, pocainta. Credinta marturisita este semnul care indica fidelitatea ultima a credinciosului, o expresie verbala a experientei in comuniunea cu Dumnezeu. Prin credinta, crestinul are capacitatea spirituala suprafireasca de a recunoaste pe Dumnezeu asa cum El este in revelatia Sa.

Pe de alta parte, credinta ca primire a adevarului lui Dumnezeu si marturisire a revelatiei despre mantuire, tine de insasi identitatea crestinului, fiind conditia esentiala de a fi ucenic al lui Hristos si membru al Bisericii. Afirmarea explicita a credintei in numele si faptele lui Iisus Hristos este indispensabila apartenentei la comunitatea crestina si impartasirii cu Sfintele Taine. Biserica este constituita acolo unde este marturisit in mod clar numele lui Hristos, Intruparea, Moartea si Invierea Sa. Biserica este adunarea celor ce cred, comunitatea credinciosilor, a celor ce primesc adevarul lui Dumnezeu, cunosc cu inima ce este Dumnezeu si stiu ce se petrece in Dumnezeu si in lume.

In misiunea sa, Biserica nu inventeaza Evanghelia, ci restituie in fiecare loc si timp "credinta care a fost data sfintilor odata pentru totdeauna" (Iuda 3). Invatatura Bisericii depinde in mod exclusiv de descoperirea lui Iisus Hristos, "Cuvantul lui Dumnezeu iesit din tacere". In El Dumnezeu S-a descoperit in forma definitiva si eshatologica: "Nimeni nu cunoaste deplin pe Tatal, afara de Fiul" (Matei 11, 27). Apostolul Pavel spune ca propovaduirea sa nu este altceva decat un cuvant de la Hristos si despre Hristos (II Cor. 4, 5).

Biserica se afla in succesiune apostolica prin acordul ei cu dogmele apostolilor, in care se cuprinde integritatea Evangheliei lui Iisus Hristos. Biserica de azi este legata de comunitatea apostolilor si de comunitatea viitoare a sfintilor prin credinta ei neclintita, incalzita de Duhul Sfant, "Mangaietorul" si pazitorul Bisericii pana la a doua venire a Domnului ei. Sfanta Traditie este caldura pe care o iradiaza credinta sfintilor si credinciosilor.


Despre misiuneaca zidire a "Trupului" – Biserica

Ortodoxia a inteles notiunea de misiune intr-o perspectiva eclesiologica foarte bine determinata. Aceasta perspectiva comporta cateva elemente esentiale:
a. Biserica este parte integranta din mesajul Evangheliei deoarece convertirea nu este altceva decat un act de incorporare in trupul lui Hristos, desigur, ca raspuns personal la cuvantul lui Dumnezeu, care constituie samanta, continutul credintei (Matei 13, 1-30).

Biserica vazuta, fizica, istorica, are ca pilda comuniunea Sfintei Treimi. Dumnezeu este comuniune de persoane, iar Biserica este chemata sa reproduca in viata ei aceasta comuniune trinitara si unitara a lui Dumnezeu. Ea este comunitatea umana care traieste din cea dintai comuniune divina, care este Sfanta Treime, intreaga ei misiune, in chip special Sfintele Taine, sunt orientate in aceasta directie. Tainele de initiere - Botezul, Ungerea cu Sfantul Mir, Impartasania - care formeaza un ritual unic si care se savarsesc numai in legatura cu Liturghia, sunt taine de incorporare intr-o comunitate liturgica determinata de apartenenta reala la poporul lui Dumnezeu. Celelalte taine si ierurgii urmaresc de asemenea, restabilirea raporturilor stabilite sau intrerupte, dintre Dumnezeu si aceasta comunitate.

Caracterul eclesial al misiunii nu trebuie sa fie inteles intr-un sens instrumentalist sau eclesiomonist. Biserica nu este doar un simplu instrument al misiunii. Misiunea este un criteriu al Bisericii si nu exista Biserica adevarata in afara misiunii. Cu toate acestea, in viziunea ortodoxa, Biserica reprezinta deja scopul misiunii, fiind in acelasi timp, principiu si conditie a misiunii.

b. "Zidirea" Trupului nu este insa un scop in sine, deoarece Biserica este nu numai "poporul lui Dumnezeu" adunat prin ascultarea cuvantului lui Dumnezeu, ci si semnul - sacramentul prezentei lui Dumnezeu pentru intreaga umanitate. Misiunea are un caracter eclesiocentric, dar nu eclesiomonistic, caci Biserica prin insasi natura ei sacramentala, da marturie despre imparatia lui Dumnezeu.

In misiunea sa, Biserica este chemata sa descopere "semnele" nedezmintite ale imparatiei, care sunt: propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu; formarea unei comunitati autentice la nivel local, care sa inchida pe toti; redescoperirea unei comunitati tamaduitoare, de sustinere si iubire activa, care intampina pe cei straini, da sperante celor deznadajduiti si insufla curaj celor cu vointa infranta.

c) Dar Biserica nu are monopolul "semnelor" istorice ale imparatiei, prin care se manifesta prezenta lui Iisus Hristos. Cu toate ca Biserica este denumita "sacramentul imparatiei", totusi, semne ale imparatiei pot fi descoperite nu numai in Biserica, ci si in lume. Bisericii ii revine un rol ermineutic, critic si profetic, acela de a discerne caile, faptele si evenimentele istorice din "lume", care corespund cu semnele imparatiei lui Dumnezeu.

Despre misiune si comunitatea parohiala

Teologia ortodoxa a subliniat totdeauna cu vigoare centralitatea adunarii liturgice locale - parohia, congregatia, comunitatea de baza, care devine modelul istoric al Bisericii contemporane.

Parohia este comunitatea de baza a Bisericii locale, punctul de plecare si de sosire al vietii crestine si al misiunii preotesti, locul unde se exercita cele trei mari slujiri ale mirenilor si clericilor. Comunitatea parohiala este Biserica in mic, de aceea structura ei nu se poate intelege fara o clara viziune eclesiologica.

Se pare ca Bisericile crestine, inclusiv Biserica Ortodoxa, isi dau seama acum ca reorganizarea vietii parohiale este nu numai o prioritate urgenta, ci si ca aceasta trebuie sa se faca in perspectiva unei invataturi clare despre Biserica. Acolo unde teologia si practica pastorala sunt exercitate fara o referinta particulara la doctrina eclesiologica si la spiritualitatea liturgica, ele risca sa fie deformate. Ereziile pastorale provin din ereziile eclesiologice.

Desigur, nu este vorba aici de a reinventa mijloacele si tehnica de lucru ale teologiei pastorale, ci de a-i fixa mai precis punctul ei de plecare si punctul ei de sosire. Teologia pastorala trebuie, adica, sa invete din nou cum se construieste Biserica la nivel local, parohial, cum se rezolva problemele interne si externe ale constituirii parohiei ca o comunitate liturgica, spirituala si sociala, in contextul lumii de azi.

Parohia ortodoxa trebuie sa puna in evidenta imaginea unei comunitati care invita pe toti membrii ei sa-si realizeze ca atare chemarea si talentul lor propriu. Este imaginea unei Biserici ospitaliere, in care exista un loc si o raspundere pentru toti cei care intra in ea. Preotul si parohia sunt intr-o permanenta stare de "convocare", de dialog reciproc, de concelebrare si de co-slujire. Aceasta nu numai in directia membrilor, luati individual, ci si in directia grupurilor parohiale.

Intreaga viata parohiala depinde de dinamica proprie Liturghiei. Ritmul parohial este impus de ritmul liturgic. In actul liturgic, crestinii sunt, pe de o parte, trasi din lume pentru ca nu sunt din lume, pe de alta parte, ca sunt trimisi in lume deoarece lumea trebuie sa fie sfintita prin ei. Pe de o parte, Biserica este o "institutie", cu identitatea ei proprie, pe de alta parte, ea este in miscare, in situatie de pelerinaj, cautand cetatea viitoare (Evrei 13, 14). De altfel, eclesiologia actuala inclina din ce in ce mai mult spre intelegerea comunitatii crestine ca o realitate calitativa, ca o institutie avand o chemare si slujire divina unica. Biserica are o vocatie de slujire nu pentru ca lumea are nevoie de serviciile ei, ci pentru ca Dumnezeu o cheama si trimite la aceasta slujire in lume in numele Sau.

Astfel, avand ca sursa Liturghia bisericeasca, parohia desfasoara o intreita activitate: de hranire sau pastorala, de marturie sau misionara, de slujire sau diaconala. Parohia se hraneste spiritual nu numai Duminica, la Sfanta Liturghie, la care sunt invitati toti, ci permanent. Parohia este un organism viu, o comunitate vie, in continua "zidire si innoire".

Participarea activa a mirenilor la viata bisericeasca devine astazi una din preocuparile principale ale pastoratiei Ortodoxe. Aceasta nu numai pentru ca preotul nu mai poate concentra in mainile sale multiple activitati pastorale si este obligat sa recurga la asistenta nemijlocita a credinciosilor, ci si pentru ca exista o mai profunda intelegere a Bisericii ca o comunitate autentica de frati si surori, de barbati si femei, care poseda impreuna, o identitate noua in Iisus Hristos.

Participarea mirenilor, a laicilor la viata parohiei este deci, plina de sens eclesiologic. Biserica este una "pentru ca, voi toti, una sunteti in Hristos Iisus" (Gal. 3, 28).
Slujirea Bisericii are o continuitate vie, organica in credinciosi, fiecare credincios devenind pentru sine si pentru ceilalti "un Hristos" care slujeste mai departe in Biserica. Biserica se face prezenta in lume prin lucrarea ei de slujire. Deci, ea n-a fost trimisa in lume pentru a stapani triumfator, ci pentru a servi, facandu-se tuturor toate, dar fara a-si pierde identitatea de comunitate teandrica a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos in Duhul Sfant.

Vocatia misionara a Bisericii tine de caracterul ei apostolic, de apostolicitatea ei. Biserica este o comunitate mesianica in care apostolii au primit, dupa invierea lui Iisus Hristos, autoritatea si puterea de a fi "martorii" Sai: "Voi veti primi putere, cand Se va pogora Duhul Sfant peste voi si-Mi veti fi martori in Ierusalim, in toata Iudeea, in Samaria si pana la marginile pamantului."(Faptele Apostolilor 1, 8).

Ortodoxia a inteles notiunea de misiune intr-o perspectiva eclesiala foarte bine determinata. Desigur, scopul propovaduirii Evangheliei este convertirea personala prin acceptarea cu credinta a cuvantului lui Dumnezeu, care este samanta unei noi vieti (Matei 13, 1-30).

Evanghelia se adreseaza tuturor, ea are o valoare si o destinatie universala. Vestea cea buna, cuvantul lui Iisus Hristos, nu este rezervat unui grup, unui popor sau unei natii sau unei anumite varste, ci el apartine tuturor. Aceasta constituie una din ideile fundamentale ale Noului Legamant, pe care Biserica a trebuit sa o apere chiar de la inceputul ei. Trimiterea sau chemarea misionara a Bisericii isi are temeiul ei profund in universalitatea mantuirii in si prin Iisus Hristos.Aceasta "noua dimensiune" a Bisericii sau mai bine zis, aceasta dimensiune a ei, este opusa atat tendintei de dominare, cat si celei de introvertire pietista nepasatoare, indiferenţa fata de problemele lumii, tendinte care au coplesit in trecut chipul autentic, evanghelic, nu numai al crestinilor singulari, ci si al crestinismului in general si al unei mari parti a teologiei. De aceea, in pledoaria pentru dimensiunea servirii, se subliniaza totodata, necesitatea ca crestinii si Biserica sa nu mai pastreze in dimensiunea servirii spre care se indreapta, nimic din vechile porniri de cucerire, de dominare, sau de introvertire nepasatoare. In lumea care a aparut in era noastra, Biserica va renunta la orice intentie de dominatie clericala, nu pentru ca ea este fortata sa faca asa, ci pentru ca trebuie sa realizeze adevarata natura a servirii sale fata de lume. Servirea trebuie sa se faca pentru om, din dragostea fata de el si pentru nici un alt scop.

De la inceputul ei, Biserica s-a angajat in aceste doua directii: pe de o parte, a hranit pe cei ai sai, organizand viata interioara, liturgica si sociala a comunitatii crestine, pe de alta parte, a propovaduit Evanghelia celor din afara, a intrat la cei netaiati imprejur si a mancat cu ei (Faptele Apostolilor 11,3).

Astfel, Biserica apare atat ca o comunitate euharistica, poporul lui Dumnezeu deja rascumparat, care se aduna sa comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mantuirii, traind o viata noua in Duhul Sfant, cat si ca o comunitate apostolica misionara, care are constiinta unei trimiteri speciale la cei credinciosi.

În loc de concluzie si incheiere – Despre misiunea spirituala si sociala a Bisericii

Asadar,dupa aproape cinci decenii in care Biserica a fost obligata sa-si restranga activitatea ei la incinta locasurilor de cult, astazi are posibilitatea sa-si desfasoare misiunea ei si in domeniul social. De la bun inceput trebuie spus insa ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu a venit cu un program menit sa contribuie la rezolvarea problemelor sociale sau economice care confrunta societatea in epoci diferite si deosebite, ci ne-a adus o Revelatie divina, dumnezeiasca, care sa constituie izvor nesecat de inspiratie pentru credinciosii din toate timpurile.

Iisus Hristos a descoperit credinciosilor cine este Dumnezeu, pentru ca sa li se deschida ochii si sa inteleaga cine sunt ei insisi si in ce raport se afla cu semenii lor. El a indreptat ochii credinciosilor catre cer, pentru ca astfel, cu sufletul luminat si transfigurat, sa-si intoarca apoi privirile spre pamant si sa aprecieze lumea de aici in lumina noua adusa de El. Iisus Hristos le vorbea oamenilor despre imparatia cerurilor, ca si cum invatatura Lui nu ar fi fost in masura sa ne dea solutii pentru problemele sociale, dar a impartasit oamenilor optimismul sa creada si sa nadajduiasca si le-a dinamizat vointa lor ca sa vrea sa faca din aceasta realitate cereasca o realitate pamanteasca: "Vie imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant." imparatia lui Dumnezeu le impune o noua norma de actiune, le da credinta, le insufla o nadejde, le imprumuta curaj si putere, ca sa faca din aceasta realitate cereasca o realitate pamanteasca.

Mantuitorul ne-a adus o conceptie noua despre Dumnezeu, care s-a dovedit a fi fecunda pe teren social, adica conceptia unui Dumnezeu care nu mai este individual, ci trei mic, adica-ne-a descoperit pe Dumnezeu ca Tata si Fiu in iubirea negraita a Duhului Sfant. De aceea, legea fundamentala a imparatiei divine, proclamata de Mantuitorul ca ideal al vietii crestine, este iubirea. Iubirea trebuie sa se afle la baza raportului dintre om si Dumnezeu si tot iubirea trebuie sa fundamenteze si raportul reciproc dintre oameni. Iubirea fata de Dumnezeu era raspunsul la iubirea pe care a aratat-o mai intai Dumnezeu fata de om prin crearea, sustinerea si mantuirea acestuia. Considerand pe om creat dupa chipul lui Dumnezeu, crestinismul a dat omului o valoare necunoscuta in societatile pagane. Dar din iubirea noastra fata de Dumnezeu, care ne-a zidit si rascumparat prin sangele Unicului Sau Fiu, trebuie sa izvorasca iubirea fata de semeni, care sunt fiii Tatalui ceresc, in legatura comuniunii reciproce.Sfantul Ioan Gura de Aur – Dascalul Pocaintei, al Filantropiei si al tuturor Virtutilor sau Faptelor celor bune, este cel care a subliniat in mod deosebit ca Dumnezeu in Sfanta Treime inseamna fundament si temelie a comuniunii omului cu Dumnezeu si semenii.

Acest fapt are o importanta capitala pentru problema care ne intereseaza, fiindca crestinismul abordeaza astfel omul atat la nivel personal cat si la nivel comunitar, atat in Biserica, dar si in societate, caci nu se poate separa radical comunitatea eclesiala de cea sociala. Liturghia a avut functia eclesiologica si comunitara de a uni, de a strange, de a aduna intr-o unitate sufleteasca pe oamenii atat de deosebiti din multe puncte de vedere. Prin Taina Sfintei Euharistii, care se savarseste si se administreaza in cadrul Sfintei Liturghii, Biserica aduna multimea credinciosilor intr-un singur Trup - Trupul lui Hristos - care si-a gasit expresia cea mai fericita in vechile agape sau mese ale dragostei fratesti, din vremea primelor comunitati crestine. Se intelege insa ca ecourile acestei constiinte intime, simtul de comuniune, nu s-a limitat la orele de rugaciune din interiorul locasului de cult, ci s-au rasfrant dincolo de zidurile bisericii, in relatiile sociale. Luptand greu cu mentalitatea vechii societati sclavagiste sau medievale, ea a invatat astfel pe credinciosi sa-si tempereze individualismul si egoismul si sa-si subordoneze interesele personale intregului general al societatii in care omul se afla integrat.

Cu alte cuvinte, Crestinismul are orizont social indiscutabil, fiindca mantuirea credinciosilor se realizeaza in functie de semenii nostri care alcatuiesc societatea. Dar in vindecarea relelor sociale si economice, Mantuitorul Iisus Hristos pleaca de la cele interioare spre cele exterioare, de la persoana la societate. Aceasta pentru ca relele sociale isi au izvorul in inima omului si de acolo devin ele exterioare si se manifesta in relatiile sociale dintre oameni. Acolo se plamadesc gandurile rele, acoio se infiripa gandurile de dominare si oprimare a vietii semenului, acolo apar gandurile de jaf, de exploatare sau de marturie mincinoasa, acolo isi fac aparitia gandurile de calomnie care alimenteaza atatea adversitati. Atunci cand Mantuitorul Iisus Hristos le spune fariseilor ca nu spurca ce intra in gura omului, ci ceea ce iese din ea, vrea sa arate ca tot raul care intineaza pe om rasare din inima sa. Lecuirea relelor sociale incepe astfel cu viata interioara a omului, fiindca innoirea vietii credinciosilor se realizeaza prin focul purificator al Sfantului Duh de la Cincizecime, datorat operei de rascumparare infaptuita de Iisus Hristos. Prin puterea Duhului Sfant, prin credinta si fapte bune, omul creat dupa chipul lui Dumnezeu este chemat sa se ridice la asemanarea cu Dumnezeu, ca sa transforme patimile irationale din fiinta lui, in virtuti rationale, si sa se deschida astfel comuniunii cu Dumnezeu si semenii.

Insa dupa invatatura Mantuitorului Iisus Hristos, vindecarea relelor sociale si innoirea so-cietatii se realizeaza nu numai pe calea purificarii si indumnezeirii credinciosilor, adica prin transformarea egoismului in iubire, dar si pe cale exterioara, prin lupta credinciosilor pentru dreptate sociala, prin propovaduirea si marturisirea Adevarului revelat – autentic act apologetic si misionar. Daca Mantuitorul nostru Iisus Hristos ii fericeste, pe de o parte pe cei curati cu inima, "caci acestia vor vedea pe Dumnezeu", pe de alta parte, ii fericeste pe cei flamanzi si insetati de dreptate, pe facatorii de pace, pe cei prigoniti pentru valorile Evangheliei aduse de El. Este adevarat ca iubirea are mai mult caracter personal, in timp ce dreptatea are mai mult caracter social. Dreptatea fara iubire duce la razbunare, adica la legea talionului, iubirea fara dreptate duce la subiectivism si fanatism. Iubirea si dreptatea alcatuiesc impreuna temelia unui crestinism integral care impleteste dimensiunea verticala a mantuirii cu cea orizontala, spiritualitatea cu responsabilitatea si misiunea sociala.

Viata noastra, a crestinilor - misionari in Iisus Hristos ne obliga saurmamluiIisusHristos in societate, in trei directii importante. Mai intai, suntem chemati sa aparam adevarul de credinta revelat impotriva confuziei si dezorientarii religioase care confrunta omul contemporan si sa aratam lumii ca acest Adevar nu inseamna ideologie abstracta, ci persoana di vino - umana a lui Iisus Hrstos care a spus ca El este Calea, Adevarul si Viata. Avem datoria apoi sa ne ingrijim de cei ce au nevoie de sprijinul si ajutorul nostru material, ca sa putem avea raspuns bun la judecata din urma, cand vom fi intrebati de Iisus Hristos insusi daca am hranit, daca am dat de baut si daca am imbracat pe cei ce se aflau in suferinte si necazuri. Din raspundere fata de Iisus Hristos trebuie sa ducem lupta cea buna impotriva influentelor nocive care se abat asupra societatii noastre, impotriva agresivitatii, violentei, urii, intolerantei, avortului, pacatelor impotriva firii, erotismului sau sexualitatii excesive si exclusive, care nu fac decat sa transforme omul in sclavul patimilor irationale, si sa-l desfigureze din punct de vedere spiritual.

Lumea in care traim a suprimat distanta dintre oameni, a sporit considerabil distanta dintre inimi. Renasterea spirituala si morala a neamului nu se va realiza daca nu incalzim relatiile personale dintre membrii societatii prin iubire, iertare si comuniune. Sa vedem mereu in mintea si inima noastra cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos care ne spune ca va marturisi inaintea Tatalui din ceruri doar pe cel care L-a marturisit pe El inaintea oamenilor. Mantuirea noastra va fi deplina atunci cand lumina invierii lui Hristos si Hristos insusi va salaslui in noi, ca sa fim sare a pamantului si lumina a lumii. Iisus Hristos este piatra care ne confera puterea si stabilitatea sa infruntam si sa biruim incercarile ceasului de fata, caci acesta este mesajul adresat ucenicilor Sai in ajunul jertfei si invierii Sale: "indrazniti, Eu am biruit lumea".

Si, ca sa ne convingem de toate aceste invataturi si demersuri misionare al Bisericii, va recomand cateva dintre multele pagini web ale diferitelor biserici parohiale si manastiri din tara noastra, pentru a le consulta si, apoi, constata, din activitatile si actiunile lor, ca notiunea-termenul misiune, este, cu adevarat, cuvantul de ordine al Bisericii noastre, din aceasta viata, perioada si lume contemporana…


Stelian Gombos