Misterioase sunt caile Domnului

Ajung la biserica Sfantul Antonie din cartierul Titan. Din mers mi se povesteste despre cel ce urmeaza sa mearga acolo sa isi gaseasca rostul in viata si sa primeasca prima sansa. Aflu ca le-a facut aproape pe toate, ca din cei 37 de ani de viata, 14 adunati s-au risipit prin puscarii. Sunt oarecum avertizata, sau cel putin asta e impresia mea, insa am invatat sa nu judec  si nu imi este teama sa ma uit in ochii oamenilor. Spun prima sansa pentru ca, dupa cate istoriseste, pare sa nu fi avut parte de vreun noroc pana la varsta asta.  Intind mana si ne asezam pe-o banca, la soare.

Adus dintr-un orfelinat de o mama adoptiva ce risca, daca nu infia un copil, sa piarda casa, numit fiu doar in acte, tanarul  traieste intr-o familie unde ii lipseste iubirea.  Iubire pe care ajunge s-o ceara asa cum crede de cuviinta:  fura ca sa atraga atentia, face multe prostii pentru a-si striga nevoia sufleteasca.

Hotarat - la implinirea majoratului -  sa afle mai multe despre femeia care i-a daruit viata, o afla usor, si-o recunoaste si mai usor, in persoana postaritei care trecea pragul casei familiei adoptive. Isi doreste  sa se razbune, pleaca din casa unde prea bine n-o dusese si se muta acasa la mama. A sperat ca lucrurile, in sfarsit, se vor limpezi in viata lui. Cum sa nu fie asa? Acum o are pe mama, are tot universul de care avea nevoie. Insa intr-o zi, desi nu si-ar fi dorit niciodata sa auda, tatal vitreg ii pune in  vedere mamei sa “scape  de el”. Doua case si nici un ACASA.

Numai el stie cum a reusit, de cand a reprimit libertatea, sa se descurce. Imi povesteste cateva franturi insa mai bine le pastrez doar pentru mine. Nu-mi ascunde, tentatia raului a existat, insa si-a impus sa fie mai puternic el.

Azi isi doreste sa inceapa sa traiasca. Vrea un acoperis adevarat deasupra capului, vrea sa nu se mai gandeasca pe unde trebuie sa cerseasca pentru o farfurie cu mancare si vrea sa munceasca.  Iar azi mergem in acel loc. Azi Nelu va intra in randul comunitatii de la Valea Plopului.

Dar nicidecum necunoscute

Nu imi era straina  destinatia. Prin prisma meseriei, auzisem de faptele de bunatate si vitejie ale parintelui Tanase. Stiam ca acolo, la Valea Plopului, isi gasesc rostul si sensul cei pe care societatea ii respinge. Societatea, adica semeni de-ai nostri. Aici sunt tineri care nu mai sunt copii si nu mai intereseaza, din perspectiva legislatiei, statul roman, batrani despre a caror soarta nimeni nu se mai ingrijeste, viitoare mame alungate din casele parintesti ori din familii nefunctionale, toti isi gasesc aici refugiul si pot respira viata pe mai departe.

In Valea Plopului sunt 28 de biserici. Asta inseamna cam 10 familii repartizate la o biserica. Nu este atat de aglomerat cum e la capitala. “Nu numarul de biserici conteaza, ci daca oamenii inteleg Liturghia”, spune parintele Tanase.

L-am gasit pe preot la finalul slujbei la una dintre cele 28 de biserici. Pentru ca sunt atat de numeroase, slujba se tine prin rotatie astfel incat o data pe luna fiecare biserica sa-si simta credinciosii aproape.

Am venit cu produse pentru folosul comunitatii conduse de acest om cu privire blanda si cu voce hotarata. Vorbeste cu mintea si face cu inima. Ne invita sa vedem biserica cea noua si ne spune ca apoi ne-asteapta la masa. Suntem in post. “Orice mancare e buna impotriva foamei” spune parintele in timp ce umple un polonic din vasul cu ciorba de fasole.

Sunt impresionata de firescul vietii din aceasta tabara. Stiti cum e atunci cand primesti oaspeti  - dintr-o regretabila eroare, a fi ospitalier de multe ori se asociaza cu ascunsul gunoiului sub pres si cu mascarea suferintelor prin tinute pompoase, batatoare la ochi. Aici insa nimeni nu s-a gandit la acest artificiu, de altfel inutil. Vin atat de des oameni in Valea Plopului, incat ar fi o corvoada mult prea mare sa pastrezi niste aparente. Copiii se simt liberi, sunt sociabili, ii vezi ca nu se tem si ca au incredere sa stea imediat de vorba cu tine, sa intre in vreun joc pe care il propui. Asta inseamna securizare emotionala. Si copiii din Valea Plopului zambesc.

In tabara de la Valea Plopului s-a construit. Si inca se mai construieste. Inca o biserica, o casa pentru persoanele in varsta, o alta casa ce va avea la parter o sala de mese si…”vom vedea la fata locului de ce-om mai avea nevoie.” Pentru o secunda ma gandesc: omul asta tine in mana sa peste 400 de suflete. Daca la un moment dat, din pricina vremelniciei noastre pe aceasta lume, lucrurile s-ar opri? Ma linistesc uitandu-ma la preotul cel tanar care povesteste cu zambetul pe buze despre oamenii acestui loc. E bine, exista continuitate. Si oricum, “Dumnezeu le aranjeaza pe toate.”

Nelu se hotaraste. Aici vrea sa ramana, va avea masa si casa pentru care nu trebuie sa plateasca, va munci, iar pentru munca lui parintele Tanase il va plati. Daca vrea mai mult, are tot sprijinul.

E mult curaj in aceste locuri, e munca, dar mai presus de toate e iubire. Si cat va exista iubire aici, tabara din Valea Plopului, impreuna cu locuitorii ei, nu trebuie sa isi faca griji.

Ioana Dobre