Părintele Arhimandrit Paulin Lecca

Pro Memoria: Părintele Arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996)  – Monahul scriitor, trăitor şi cărturar, comemorat acum, la împlinirea a douăzeci de ani de la naşterea sa cea cerească şi veşnică...

Câteva referinţe bio-bibliografice

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996), Victor pe numele de botez, basarabean de origine, născut în localitatea Babele, din judeţul Ismail, din părinţii Grigore şi Maria Lecca, tatăl fiind învăţător şi apoi preot în judeţul Bălţi, a urmat Seminarul şi Facultatea de Teologie la Chişinău, iar în anul 1940 a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea, ctitoria Sfântului Ierarh Calinic, unde după război va fi şi călugărit sub numele de Paulin. Discipol al lui Nichifor Crainic (cel mai strălucit profesor al Facultăţii de Teologie de la Chişinău în perioada interbelică), dar şi al lui Gala Galaction, a căutat să-i urmeze atât pe calea scrisului, cît şi a misionarismului ortodox (cu implicită tentă naţională). Sub regimul antonescian, în perioada anilor 1941-1943, a fost preot misionar în câteva sate din Transnistria, precum şi la Odessa.

Intransigenţa sa confesională şi naţională, asimilată vederilor politice de dreapta (legionarismul era obsesia fierbinte a epocii), i-a atras ulterior, sub pretextul refuzului de a face serviciul militar, arestarea şi chiar condamnarea la moarte. Dumnezeu a vrut ca sentinţa să nu fie executată, iar râvnitorul teolog basarabean să-şi urmeze chemarea monahală, învrednicindu-l să fie ieromonah şi apoi arhimandrit, iar o vreme stareţ la Arnota, unde-l va cunoaşte, prin anul 1992, viitorul protosinghel şi stareţ de la Schitul Darvari - Bucureşti şi episcop-vicar patriarhal, Ambrozie Meleacă (astăzi Episcop Eparhiot la Giurgiu), care-i va face postum şi o frumoasă evocare (apărută mai întâi în revista Epifania).

De-a lungul vieţii sale călugăreşti de peste o jumătate de veac, Părintele Paulin Lecca a trecut, pe lîngă Frăsinei şi Arnota, pe la mai multe mănăstiri (Govora, Cozia, Schitul Rarău, Gologanu, Antim), zilele sfârşindu-şi-le retras la mănăstirea de maici de la Rogozu, în judeţul Vrancea. Cel trecut pe la Antim şi pe la Rarău nu putea, desigur, să nu poarte în sufletul său “floarea de foc” a Rugului Aprins (duhul acestei mişcări fiind lesne de recunoscut în preocupările şi în scrierile sale). I-a cunoscut îndeaproape, între alţii, pe Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) şi pe duhovnicul rus Ioan Kulîghin. Să mai menţionăm că o vreme, tot spre anii bătrâneţii, a mai fost şi Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Dunării de Jos şi din Arhiepiscopia Bucureştilor.
Părintele Paulin Lecca a scris destul de mult (pagini catehetice, exegetice, apologetice, memorialistice), dar majoritatea scrierilor sale au ajuns abia postum la cunoştinţa marelui public. Iată-le pe cele mai importante: „De la moarte la viaţă”, Editura Paideia, Bucureşti, 1996 (roman memorialistic – personajul Victor Moldovanu este autorul însuşi – cu caracter testamentar, prezentat călduros de regretatul critic literar Valeriu Cristea, cu care părintele Paulin s-a cuminecat mai ales întru Dostoievski); Trebuie să reţinem faptul că monahii au scris din necesitatea de a fixa şi transmite învãţãturi de credinţã sau experienţe duhovniceşti, de aceea textele lor nu sunt ficţionale, ci încãrcate de realitate.

În acest context, romanul Pãrintelui Arhimandrit Paulin Lecca ar putea surprinde dacã nu am afla, citind Postfaţa criticului Valeriu Cristea, cã este vorba de o autobiografie mascatã de un nume fals şi pretextul gãsirii unui jurnal în podul Mănãstirii Frãsinei. Puţini scriitori s-au încumetat sã se refere exclusiv la probleme monahale. Dintre aceştia ne amintim de Damian Stãnoiu şi Tudor Arghezi (ambii foşti vieţuitori în mănãstire), precum şi de Vasile Voiculescu. Dar toţi trei realizeazã o criticã a crizei monahale din perioada interbelicã, prezentând mănãstirea nu ca pe o intrare în Împãrãtie, ci ca pe o poartã a iadului, ca un loc al compromisurilor şi al tuturor pãcatelor. Astãzi avem în faţã o carte autenticã ce rãspunde duhovniceşte acestor scrieri. Este un “Bildungsroman”, prezentând iniţierea unui tânãr teolog, prins între deliciile şi ispitele vieţii studenteşti (care numai “teologicã” nu este) şi aspiraţiile sale de a trãi creştinismul aşa cum cei din jur nu mai erau în stare s-o facã. “Nebunia” de a pãrãsi totul şi de a intra în mănãstire era taxatã ca atare de pãrinţi, prieteni, rude, profesori, chiar şi de cei pe care-i aflã în mănãstire, monahi prin hainã, dar nu prin strãduinţãşi nevoinţă. “Nu mai era nevoie sã mã fac nebun pentru Hristos”, spune autorul, “pentru cã şi aşa toatã lumea mã considera nebun”(pg.111). Fratele Victor Moldovanu reface pas cu pas traseul Pãrinţilor din Pateric: cãderea în pãcat, remuşcãrile conştiinţei, pãrãsirea lumii şi intrarea în mănãstire, ispitele primirii, acomodarea cu viaţa monahalã şi primele bucurii duhovniceşti, diferite încercãri, misunea în lume şi reîntoarcerea la mânãstire. Cu o singurã diferenţã: datele exacte ale evenimentelor istorice le plaseazã între anii 1940 şi 1944, în România, Basarabia şi Transnistria. Pagini întregi ne amintesc de “pelerinul rus” şi Dostoievski (de altfel, Stareţul Zosima este “pãrintele duhovnicesc” al fratelui Victor), dar şi de texte filocalice: “În clipe de durere, îmi gãseam unica întãrire şi mângâiere în rugãciune. Ca şi în primele luni de la Frãsinei, aş fi fost pierdut dacã nu m-aş fi rugat. Acolo aveam slujbe, Sfânta Liturghie, Acatistul, Paraclisul..., dar aici nu aveam decât Psalmii lui David. Mã aşezam jos, pe podele, într-un colţ de baracã, şi începeam sã mã rog. Dar rugãciunea mea nu era o rugãciune obişnuitã. Rugãciunea mea ţâşnea din sufletul meu, aşa cum ţâşneşte gheizerul din inima pãmântului, mânat de un foc si de o presiune grozavã. Numai în primele luni de la Frãsinei mã mai rugam cu atâta putere”(pg. 231). Menţionãm cã cel ce se ruga astfel se afla în închisoare, condamnat la moarte. Sau: “El nu ştia cã tocmai în chinurile de la Frãsinei eu îmi gãseam fericirea pe care n-o puteam gãsi nici în cãsãtorie, nici în bunãstare. Şi apoi fratele meu nu ştia cã si eu sunt logodit, cãsãtorit, îndrãgostit. Şi aşa cum într-o teacã nu pot încãpea douã sãbii, tot astfel în inima mea nu mai putea intra o altã dragoste. Pentru vecii vecilor mi-am dat inima lui Iisus Hristos. Iar Iisus mã cheamã din nou la Frãsinei.... A doua zi am ajuns la Frãsinei, unde într-adevãr mã aşteptau fraţii şi pãrinţii mei iubiţi, chiliuţa, pãdurea, pãsãrile”(pp. 287-288). Putem considera aceastã carte şi un roman de aventuri, dar de aventuri duhovniceşti. Ea se gãseşte pe tarabe alãturi de alte cãrti de aventuri, care propun o lume a pãcatului. Oricui îi este la îndemânã s-o cumpere şi s-o citeascã, chiar numai din curiozitatea de a afla ce si cum poate scrie un monah. Şi va constata cã surprinzãtor de interesant, de bine şi de folositor.

„Ce este moartea?” – o altă lucrare a sa, apărută la Editura „România Creştină”, Bucureşti, 1997 (prima ediţie – demult epuizată – şi reeditată la Editura „Lumea Credinţei”); Este de aşteptat, de crezut şi de sperat ca reeditarea volumului „Ce este moartea?”, adresat unui public mai larg, să retrezească interesul pentru întreaga sa nevoinţă mărturisitoare, ce-l recomandă ca pe una dintre cele mai de seamă figuri monahale româneşti din vitrega – dar plina de învăţăminte – istorie românească a secolului 21. „Frumosul divin în opera lui Dostoievski”, Editura „Discipol”, Bucureşti, 1998 (cel mai important studiu despre Dostoieski scris de un teolog român, după faimosul curs Dostoievski şi creştinismul rus al lui Nichifor Crainic); „Rugăciunea vameşului”, Editura „Christiana”, Bucureşti, 1998; „Cum să citim Biblia în învăţătura Sfinţilor Părinţi”, Editura „Sophía”, Bucureşti, 1999. A tradus mult şi din ruseşte (Igor Smolici, „Din viaţa şi învăţătura stareţilor”, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 1997; Serghei Bulgakov, „Icoana şi cinstirea sfintelor icoane”, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 2000, etc.), lui datorîndu-i-se şi una dintre versiunile româneşti ale „Pelerinului rus”, Editura „Sophía”, Bucureşti, 1998).

Referinţe şi amintiri despre adâncimea sau profunzimea faptei, operei, cuvântului şi scrisului Părintelui Arhimandrit Paulin Lecca

În „Rugãciunea vameşului”, dar parcã mai evident în jurnalul sãu „De la moarte la viaţã”, Pãrintele Arhimandrit Paulin Lecca poate fi numit un al doilea Fericit Augustin – potrivit afirmaţiilor şi descrierii facute de Episcopul Giurgiului Ambrozie Meleacă, care l-a cunoscut în anul 1992, la Mănăstirile Crasna (Prahova) şi Arnota (Vâlcea). Cu o dezinvolturã şi cu o nonşalanţã greu de închipuit, întocmai ca şi Fericitul Augustin, Pãrintele Paulin îşi povesteşte toatã viaţa lui din tinereţe. Dezarmant de sincer mãrturiseşte cum era student, cum îi plãcea sã bea, îi plãceau fetele, cum mergea şi petrecea şi-şi pierdea nopţile - toate astea pânã la cunoscut pe Dumnezeu. Acestea se pot citi în cartea sa „De la moarte la viaţã”. Câţi dintre noi ştim cã titlul acestei cãrţi este un stih dintr-o frumoasã cântare bisericeascã din vremea Paştilor, şi anume din Cântãrile Învierii: “Ziua Învierii, popoare, sã ne luminãm, / Paştile Domnului, Paştile, / Cã de la moarte la viaţã şi de pe pãmânt la cer / Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi...”. Deci titlul cãrţii este de fapt o expresie din aceastã extraordinarã stihirã. Este adevãrat cã de la moarte la viaţã trece cititorul când parcurge aceastã carte a Pãrintelui Paulin. Cei care citesc cartea lui sunt atraşi şi fascinaţi de lecturã pentru cã sunt ajutaţi sã-l vadã pe Dumnezeu aşa cum este în realitate: Dumnezeu iertãtor, Dumnezeu bun, Dumnezeu care nu se desparte de ei dacã au gresit şi au pãcãtuit. Cartea aceasta a încântat muţti tineri care au avut o viaţã străină şi înstrăinată de Iisus Hristos şi care dupã lecturã şi-au revãzut viaţa şi s-au îndreptat. Stilul şi talentul său literar sunt impresionante, iar lucrarea, dupã cum spune Valeriu Cristea, “este o carte despret care nu ştiu sã se fi scris o alta atât de frumoasã (...) fericitã este editura care publicã o astfel de carte...”.

Cartea începe cu gãsirea unui caiet a unui oarecare frate Victor, în podul Mãnãstirii Frãsinei. Dar fratele Victor nu este altul decât Pãrintele Paulin Lecca. În altă ordine de idei, în acest caz nu se ştie cine a fost fratele Victor. Caietul începe cu o iniţiere în rugãciune, dar se trece imediat la viata lui, iar caietul se încheie în finalul cãrţii prin cuvintele: "Aici se încheie caietul fratelui Victor”. Ceea ce am remarcat eu este relatarea, imediat înainte de încheiere, unde se aratã cum fratele Victor, dupã ce a fãcut experienţa cãlãtoriei în ţinuturile Transnistriei, propovãduind acolo şi mai apoi fiind închis pentru vina de a fi refuzat sã punã mâna pe armã împotriva fraţilor sãi, dupã toate acestea se povesteşte întoarcerea lui la mãnãstire şi el spune: “Doream sã mã întorc la mãnãstire ca sã-mi regãsesc chiliuţa mea, pãdurea, pãsãrile şi pe pãrinţii luminaţi, care m-au primit prima oarã când am venit în mãnãstire... Ardeam de bucurie sã mã întorc în mãnãstirea mea”. Aici deducem şi constatăm că autorul cãrţii nu poate fi decât Pãrintele Arhimandrit Paulin Lecca...

În altă ordine de idei, Pãrintele Arhimandrit Paulin Lecca nu putea fi vãzut vorbind de bunul Dumnezeu fãrã sã plângã. Era foarte sensibil, iar pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El a ajuns la o curãţie încât nu mai putea sã considere pe nimeni pãcãtos. Dacã-i spuneai: “Pãrinte, acela este un ticãlos, nu vrea sã se îndrepte; Pãrinte, nu sta de vorbã cu el!”, rãspunsul era: “Nu, nu se poate, trebuie sã fie un om bun!”. În mintea lui lipsitã de orice întunecime nu putea sã încapã gândul cã cineva ar fi pãcãtos... Era un om trecut prin viaţă şi care trecuse prin mai multe obşti monahale în perioada sa de noviciat, înainte de a se hotãrî sã rãmânã în Mãnãstirea Frãsinei ca frate de mãnãstire: fratele Pavel. Avea 22 de ani.

Însã acolo, la Mănăstirea Frãsinei, cum auzea de vreun pãrinte îmbunãtãtit, de vreun om care sã fi experimentat rugãciunea lui Iisus, se ducea sã îl cunoascã. Bunãoarã, aşa s-a întâmplat şi cu Pãrintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbãta de Sus, judeţul Braşov; cum a auzit despre el, imediat Pãrintele Paulin Lecca a fugit acolo, la Sâmbãta de Sus. Având binecuvântare pentru o sãptãmânã de la stareţul sãu, a fugit la Sâmbãta de Sus şi a stat acolo o lunã. Când s-a reîntors în obşte, folosit de cuvintele Pãrintelui Arsenie Boca, pãrinţii l-au apostrofat; toţi erau porniţi împotriva lui, vrând sã-l dea afarã, dar stareţul însuşi l-a primit totuşi ca pe un fiu, cu cãldurã. I-au dat canon - puteţi citi mai pe larg aceastã scenã într-un articol deja apãrut în revista “Icoana din adânc” - pe când fratele Pavel bãtea metaniile în trapezã şi cãuta sã-si ducã la capãt canonul, unul din pãrinţi, trecând pe lângã el, l-a bãtut pe umãr şi i-a spus: “Nu te deznãdãjdui, şi eu am fãcut acest canon!”, iar fratele Pavel cu multã bucurie a dus canonul pânã la sfârşit.

Mai povestea Pãrintele Paulin cã el obişnuia, dupã cum am mai spus, sã se aciueze pe lângã tot felul de pãrinţi pentru ca aceştia sã-l înveţe sã deprindã rugãciunea inimii. Era un înfocat cãutãtor al acesteia şi se strãduia din rãsputeri sã o aibã. Duhovnicul lui de atunci l-a învãtat rugãciunea inimii. „Am preferat sã stau în spatele bisericii, în coate şi în genunchi, şi sã zic: Doamne Iisuse...; pentru cã am vrut sã mã împãrtãşesc din dulceaţa acestei rugãciuni, n-am învãţat niciodatã sã cânt” – recunoaşte şi mărturiseşte Părintele Paulin Lecca. O datã l-a rugat pe duhovnicul lui sã-i facã o rugãciune, o rugãciune puternicã... el vroia sã se ducã la pustie, Pãrintele Paulin Lecca ardea de dorul pustiei. S-a dus la duhovnicul lui şi a zis: “Pãrinte, faceţi-mi o rugãciune, faceţi-mi o rugãciune în bisericã, la miezul nopţii, sã primesc şi eu de la Dumnezeu suferinţa, sã fiu şi eu cumva contemporan cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în suferinţã”. Şi pãrintele i-a zis: “Tu nu ştii ce ceri, nu-ţi dai seama... lui Dumnezeu când îi ceri, se grãbeşte sã-ţi dea, sã ştii, chiar dacã nu ştii ce ceri...!” Iar el a insistat: “Nu, pãrinte, fã-mi rugãciunea asta!” Şi la miezul nopţii, ar fi trebuit sã vedeţi starea în care era când povestea asta, era transfigurat, deci la miezul nopţii a venit cu duhovnicul în bisericã, i-a pus epitrahilul pe cap, întâi l-a spovedit şi a primit un canon, dupã care duhovnicul i-a fãcut acea rugãciune în timpul cãreia Pãrintele Paulin, sub epitrahil, se ruga lui Dumnezeu sã-i trimitã suferinţa. Cu binecuvântarea duhovnicului a plecat apoi la o peşterã şi acolo a stat cam vreo trei luni de zile. Nu ştim dacã grota era pe lângã Mănăstirea Frãsinei sau mai degrabã era pe lângã Mănăstirea Arnota... poate lângã Mănăstirea Bistriţa... Pãrintele cunoştea bine împrejurimile multor mãnãstiri fiindcă a umblat şi a vieţuit prin multe aşezări monastice, a fost exarh mãnãstiresc şi la Bucureşti, şi în Oltenia, a avut o viaţã foarte bogatã, completă şi complexă....

Deci a mers la o pşsterã în care a stat trei luni de zile... câte experienţe a avut acolo... când povestea el despre acele locuri, momente şi stări parcã revedeai Patericul cu toate luptele Sfântului Antonie cel Mare, parcã ai fi citit pe larg viaţa lui din Mineiul pe luna ianuarie: lupte cu demoni, vedenii şi viziuni, încercãri de tot felul, cãderi de-a dreapta, pãrere de sine, toate acestea în trei luni de zile. Desigur cã umezeala peşterii nu l-a cruţat şi a dobândit reumatism: aşadar suferinţa a venit şi ea. Iar el zicea: “Sã fi vãzut suferinţã, toatã viaţa mea am tras de pe urma acestei cereri înfocate...” şi într-adevãr, s-a chinuit mult cu acest reumatism...

La Pãrintele Paulin Lecca – ucenic al Părintelui Duhovnicesc Ioan Kulighin, a mişcării spirituale şi duhovniceşti „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, de la care a deprins multe din învăţăturile folositoare împlinirii şi cultivării rugăciunii inimii - veneau foarte mulţi credincioşi. Avea un dar al lui de a atrage credincioşii. Veneau foarte mulţi, şi tineri, şi bãtrâni. Oameni cu tot felul de probleme, dar el le vorbea la toţi foarte mult din Fraţii Karamazov. El ştia cã Stareţul Zosima nu a fost altcineva decât Stareţul Ambrozie de la Mănăstirea Optina, dar tot ce am citit noi în Fraţii Karamazov el trãia; probabil cã a şi fost şi la Mănăstirea  Optina. Veneau şi foarte mulţi tineri; nu ştiu dacã cei de la ASCOR... Nu, aceştia l-au descoperit ulterior, când era la Mănăstirea Rogozu, din judeţul Vrancea, unde a trăit în ultima parte a vieţii sale până în iarna anului 1996, când la 1 Februarie a trecut la veşnicele lăcaşuri, şi de unde l-au şi adus de câteva ori la conferinţele organizate de ASCOR – Filiala Bucureşti, când şi unde l-am cunoscut şi eu... Pentru toţi cei care veneau la el avea un antidot, avea un sfat pentru fiecare problemã. Bunãoarã, au venit la sfinţia sa la mãnãstire doi tineri cãrora le murise copilul la doi ani de zile. Tatãl a suferit foarte mult, dar a reuşit sã depãseascã momentul, însã mama, de atâta durere, s-a îmbolnãvit de nervi. Şi avea permanent impresia cã copilul lor revine în casã. Dimineaţa, când îşi fãceau rugãciunea, ea auzea paşi, simţea o prezenţã în camerã, o prezenţã plãcutã, nu-i tulbura... cineva mergea pe lângã ei... Sã fi fost doar impresia lor? Gândul le era din ce în ce mai puternic la copilul lor? Pãrintele Paulin Lecca le-a spus: “Voi nu ştiţi ce spune Pãrintele Zosima în cartea Fraţii Karamazov, cã sufletul celui rãposat se întoarce şi vine umblând prin locurile care i-au fost dragi, pe la pãrinţii şi rudele lui, în perioada de la înmormântare pânã la 9 zile, când se face judecata personalã. Când predica sau când povestea ori conferenţia, vorbea cu predilecţie despre rugãciune... Totul venea spontan. Se uita precum fac predicatorii mari, sã vadã ce oameni formeazã auditoriul, se ruga pentru ei şi ce-i dãdea Dumnezeu sã grãiascã, aceea grãia; comunica ce avea de spus aproape fãrã sã se foloseascã de cuvinte... era o legãturã sufleteascã puternicã. Nu-i cunoştea, mulţi dintre ei îl vedeau poate pentru prima dată, însã el se uita şi parcã îi înţelegea; avea aşa o premoniţie şi înţelegea dintr-o privire problemele lor. Oamenii erau foarte atenţi, putea sã vorbeascã jumãtate de orã si nimeni sã treacã de pe un picior pe altul. Nimeni nu se plictisea, cãci tot ce spunea el era viu, de şi din viaţã. Tot ce spunea el era viu, pãtrundea sufletele şi totodatã le transforma, le electriza... începea sã plângã şi toţi oamenii împreunã cu el. Abia acum realizez ce însemna fericita întristare a lui Kovalenski...

La aceastã fericitã a ajuns Pãrintele Arhimandrit Paulin Lecca, şi dupã cum îl numeşte în cartea lui, „De la moarte la viaţã”, un adevãrat testament, un adevãrat jurnal duhovnicesc, Valeriu Cristea, care a prefaţat aceastã lucrare, îl numeste deci “un fericit asemenea lui Nicolae Steinhardt cel de trei ori fericit”. Pãrintele Paulin Lecca este un fericit pe care l-a “atins” flacãra Duhului Sfânt. El a avut aceastã experienţã misticã, a vederii lui Dumnezeu. Adesea vorbea despre Arhimandritul Sofronie de la Essex, din care, de altfel, a şi tradus. A avut aceastã experienţã, a cunoscut roadele rugãciunii curate... Era întrebat adeseori: “Pãrinte, cum vedeţi capitolele acelea din Filocalie, despre rugãciune, care sunt darurile rugãciunii curate?”, iar el răspundea, de fiecare dată: “Bucuria, pacea, îndelunga rãbdare, astea sunt roadele rugãciunii, roadele dragostei, dar printre altele, roadele rugãciunii lui Iisus sunt şi lacrimile. În momentul în care ajungi la treapta rugãciunii curate, când rugãciunea se rosteşte cu mintea, atunci nu mai eşti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfânt este Cel Care Se roagã în tine. Dumnezeu este Cel Care Se roagã în tine, dupã cum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi strigã cu suspine Avva Pãrinte. Atunci tu nu eşti decât instrumentul prin care Dumnezeu lucreazã şi strigi: “Neputincios cad, Stãpâne, în faţa Ta!”, în timp ce lacrimile-ţi inundã faţa. Eu cred cã Pãrintele Paulin, atunci când îi curgeau lacrimile, era în plinãtatea rugãciunii. Pentru el, cuvintele erau într-adevãr purtãtoare de har, harismatice... Pentru el nu erau cuvinte goale, fără sens şi lipsite de conţinut; chiar dacã aceleaşi cuvinte, rostite de alţii, puteau pãrea goale, însã erau vii când le spunea Pãrintele Paulin Lecca. Te mişcau, te mobilizau, te impulsionau, te schimbau şi te transformau...

După cum am mai spus, Pãrintele Paulin era un om erudit, un om cu o culturã foarte mare, care citise foarte mult în viata lui, dar care, mai ales, a trãit ceea ce a citit. La un moment dat - ne împărtăşeşte şi ne mărturiseşte din amintirile sale Episcopul Ambrozie Meleacă - Pãrintele Paulin Lecca a început sã traducã din francezã o carte a Pãrintelui Sofronie de la Essex, şi el ca şi Pãrintele Paulin trecut de acum în veşnicie (în anul 1993). Pãrintele Paulin Lecca era cunoscãtor al limbii ruse, dar foarte bine şi foarte frumos vorbea şi limba franceză. Avea şi un dicţionar al unui teolog francez, Dicţionar al Pãrinţilor mistici, dãruit lui de însuşi autorul. În sfârşit, cum spuneam, a început sã traducã cartea Pãrintelui Sofronie Saharov, „Sa vie est la mienne”, Viaţa lui este şi a mea. Cred cã a apãrut o traducere din limba englezã sub titlul Sã Îl vedem pe Dumnezeu aşa cum este. Eu nu am vãzut încã aceastã carte, însã nu este traducerea Pãrintelui Paulin Lecca. La începutul acestei cãrţi, Arhimandritul Sofronie Saharov îşi povestea viaţa; el, în tinereţe, ca şi mulţi din tinerii de aastăzi, a avut oarecare experienţe orientale, era preocupat foarte mult de yoga, a trecut prin nişte încercãri fãcând exerciţii complicate, dar şi-a dat seama cã acestea nu duc la nimic bun. Eu îl ajutam pe Pãrintele Paulin la aceastã muncã scriind ceea ce îmi dicta el, dar, pe mãsurã ce traducea, se oprea şi îmi punea câte o întrebare: “Ai înţeles asta? Ia zi-mi ce-ai înteles de aici?”. El mã testa permanent ca sã mã facã atent la ceea ce scriu. Aceastã carte, foarte frumoasã, a fost tradusã în întregime înainte ca în România sã fi apãrut vreo carte despre Arhimandritul Sofronie. Acum sunt multe, dar atunci nu era nici una, iar eu m-am bucurat foarte mult de contactul cu aceastã carte nouã, ineditã. Traducerea era mai puţin literarã, dar era în duh, prindea duhul cu care a fost scrisã de Arhimandritul Sofronie Saharov”...

Referitor la „Frumosul divin în opera lui Dostoievski”, studenţii de la ASCOR au avut iniţiativa de a-l invita pe Pãrintele Paulin Lecca în câteva rânduri spre a conferentia despre acest subiect. A fost impresionant. Ţin minte cã eu eram student în anul acela şi am fost şi eu la o asemenea prelegere. Veneau studenţi de la tot felul de facultãţi şi întrebau: “Cine vorbeşte astãzi? De ce este atâta lume aici, ce se întâmplã?” şi noi răspundeam: “Vine un pãrinte extraordinar!” “Ei, un preot - spuneau neîncrezãtori - dar hai sã-l vãd şi eu, cã nu degeaba s-a strâns aici atâta lume”. Şi când a început acest pãrinte sã vorbeascã, toţi au amuţit şi s-au aşezat, dar nu pe locuri, pentru cã nu mai era nici unul liber, ci pe jos, pe unde apucau. A fost aula plinã-plinã, ca în perioada Paştilor, când vorbea Pãrintele Arhimandrit Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbãta de Sus. Avea o figurã sfântã; se vedea cã Duhul Sfânt sãlãşluieste în el... Seninãtatea lui, cãldura pe care o rãspândea în jur, deschiderea lui atrãgea şi încânta foarte mult pe oricine, indiferent de formaţie sau de vârstã. În plus, Pãrintele Paulin era un om intelectual, era un om erudit şi asta se vedea din felul în care vorbea, din felul în care reacţiona spontan atunci când era interpelat, l-am surprins în situaţii când fãcea praf cu o singurã replicã.

Acesta a fost Pãrintele Arhimandrit Paulin Lecca. Mulţi l-au cunoscut, dar nu l-au iubit şi apreciat la adevãrata lui valoare atâta vreme cât a fost printre noi, cum se si întâmplã în general cu toţi oamenii, cu toţi creştinii. Toţi avem parte de un pãrinte duhovnicesc, fie el un pãrinte obişnuit care sã nu exceleze, cel puţin vizibil, prin veleitãţi spirituale, prin anumite harisme şi daruri mai puţin comune. Dar numai dupã ce aceştia se duc începi sã îi apreciezi, să realizezi şi sã îţi dai seama ce a însemnat prezenţa lor în viaţa ta şi sfatul pe care ei ţi l-au dat. O legãturã cu un pãrinte duhovnicesc trebuie pãstratã cu orice sacrificiu, cu atât mai mult cu cât omul acela ţi-a arãtat cã este un adevărat şi un autentic pãrinte duhovnicesc. Sunt foarte multi pãrinţi duhovniceşti care la un moment dat te pot sminti printr-un gest al lor, printr-o vorbã, printr-o inconsecvenţã sau o aparentã lipsã de cãldurã, dar tu trebuie sã pãstrezi legãtura cu duhovnicul tãu orice ar fi. Sã nu cauţi prea mult la el. Sfântul Ignatie Brancianinov spune cã atunci când îţi cauţi duhovnic, mai întâi retrage-te şi vezi în ce mãsurã viaţa lui şi principiile dupã care se conduce se regãsesc în principiile evanghelice.

La fel şi Pãrintele Paulin Lecca zice cã dacã nu se regãsesc îndemnurile evanghelice în sfaturile duhovnicului, sã nu le respecţi. Acest lucru pare a fi o scãdere a lui şi se contrazice cu felul lui de a fi, plin de cãldurã şi de apropiere. Aceasta înseamnã sã cauţi un duhovnic bun, cum a fãcut şi Pãrintele Paulin Lecca - prin mãnãstiri, prin pustii, prin Transnistria şi pe unde nici nu ne închipuim - dar o datã ce l-ai gãsit, sã-l pãstrezi. O spune unul care nu şi-a pãstrat duhovnicii, şi aceasta pentru cã nu am fost consecvent în legãtura mea cu ei. Spun asta cu vehemenţã, cu atât mai mult cu cât întâlnesc tineri care nu sunt consecvenţi, care nu rãmân la duhovnicul lor şi cautã în permanenţã un altul mai bun, mai grozav. Nu cred cã este potrivit. Dacã ai încredere şi dacã vii cu toatã sinceritatea, Dumnezeu poate sã punã pe buzele oricãrui duhovnic sfatul de care ai tu nevoie. Poţi în acest fel progresa, dar aşa, dacã rãtãcesti permanent - este o amãgire.

Şi pentru a ajunge (căci aici este o delicată problemă astăzi) să avem încredere în Părintele duhovnicesc şi multă nădejde în activitatea sa pastoral-misionară şi spirituală, vom sublinia puţin, acum la începutul acestui articol, modul în care trebuie să fie păstorul duhovnicesc în relaţiile sale – aşa cum le vede Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina în lucrarea sa „Despre Preoţie”: Păstorul duhovnicesc va trebui să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: - nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; - când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; - când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu se neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare.

Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune” . Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut” . Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!...

Căci, responsabilitatea preotului-duhovnic (potrivit afirmaţiilor făcute de către Sfântul Ioan Gură de Aur în „Tratatul său despre Preoţie”), are în vedere mulţimea sufletelor ce nu pot fi preţuite în lumea aceasta. Turma cuvântătoare este atacată de duşmani de natură morală cum ar fi: „adulterul, necurăţenia, neruşinarea, idolatria, înveninarea, vrăşmăşiile, certurile, mânia, clevetirile, murmurele, îngâmfările, neînţelegerile şi altele, toate numite faptele cărnii”.

Însă există o mare deosebire între păstorul oilor şi cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum trataţi cu aceeaşi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenţa nici în acel mod în care o pot face judecătorii laici. Aşadar este nevoi de convingere, nu de constrângere. Trebuie păstrat şi echilibrul între acrivie şi iconomie în funcţie de situaţia şi de starea sufletească a credinciosului respectiv cu toate predispoziţiile ei. Şi aici, autorul acestei însemnate lucrări, face comparaţia cu recuperarea „oii pierdute”: omul rătăcit este mult mai mult greu de adus înapoi fără forţă, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20). Dacă vom pune faţă în faţă primele dintre faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti, şi anume: a sătura pe cel flămând, respectiv a îndrepta pe cel ce greşeşte, vedem de îndată superioritatea milosteniei sufleteşti (cap.10).

Revenind la cele afirmate mai sus cu privire la dragostea faţă de păstoriţi, se aminteşte că: „Prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei dacă vă veţi iubi unul pe altul până la sacrificiul propriei vieţi: căci cea mai mare dovadă de iubire este de a muri pentru cel pe care-l iubeşte cineva”. Sfântul Ioan Hrisostom compară, apoi, preoţia creştină cu cea a lui Aaron. Diferenţa radicală constă în aceea că preoţia creştină a fost instituită de Însuşi Duhul Sfânt. O altă deosebire decurge din jertfa adusă la altar de slujitor: preotul creştin oficiază jertfa cea fără de sânge în care prin pogorârea duhului Sfânt pâinea şi vinul se prefac în chip tainic în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Comparaţia cu jertfa făcută de proorocul Ilie ne dă, iarăşi, dimensiunea înfricoşată a preoţiei creştine (cap. 14). Desigur că sufletele omeneşti create nu pot să suporte vederea acestor minuni, drept care ele se petrec aşa cum am arătat sub forma văzută şi gustată a pâinii şi a vinului. Să nu uităm, aşadar, că minunea prefacerii din cadrul Sfintei Euharistii este cea mai mare de pe pământ!

Nu numai atât, dar preoţilor creştini li s-a dat o putere care covârşeşte toate făpturile create, văzute şi nevăzute: „Aceia ale căror păcate le veţi ierta vor fi iertate; şi pe ale cărora le veţi ţine vor fi ţinute”. Acest lucru petrecându-se atât pe pământ cât şi în ceruri preoţii devin conlucrători în iconomia mântuirii cu Însuşi Dumnezeu (1 Cor. III, 6-9; XV, 10; 2 Cor. VI, 1).

Dacă adăugăm la aceste două taine (Spovedania şi Împărtăşania) şi Taina Botezului - poarta de intrare în comuniunea cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa, vedem că puterea şi răspunderea preoţească nu au asemănare nici în cer, nici pe pământ. Cât de puerile, ca să ne exprimăm cu prea multă blândeţe, ne par prin comparaţie „minunile” OZN-iste şi „puterile” paranormale cu care suntem asediaţi în mass media contemporană. Acestea pot avea aderenţă şi succes numai la acei la care legătura cu Biserica, Tainele – deci Harul – învăţătura şi liturghia s-au diluat la extrem prin fenomenul secularizării. Doar în condiţiile acestea se poate explica şi pierderea acelei facultăţi esenţiale dobândită în chip haric la Taina Mirungerii: - pentru a dobândi darul deosebirii duhurilor (diakrisis), discernământul ori dreapta socoteală.

Aceasta s-a petrecut, desigur, în mod treptat pe parcursul ultimelor veacuri, şi s-a datorat, în cea mai mare măsură, percepţiei distorsionate, de tip nestorian şi augustinian, conform cărora cele cereşti rămâneau tot mai mult „acolo şi apoi”, oamenii gândind, din ce în ce mai mult, în sensul eshatonului iudaic de tip liniar-mesianic. Şi astfel în locul contactului cu Împărăţia şi Tainele ei, acel eshaton adevărat creştin, care este un veşnic prezent s-a instaurat, gradual, acea percepţie filozofică idealistă şi abstractă, culminând cu necredinţa, agnosticismul şi chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, fie de tip new-age.

Echilibrul moral al preotului-duhovnic nu trebuie să se clatine nici în faţa laudelor nici în faţa criticilor nemeritate pe care le primeşte de la credincioşii şi, mai cu seamă, de la colegii săi (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-şi atrage simpatia şi voturile ascultătorilor.

Nu laudele lor trebuie urmărite ci a plăcea lui Dumnezeu (cap. 28, p. 164). Toate faptele şi acţiunile preotului au consecinţe atât în viaţa aceasta cât, mai ales, în cea viitoare. El nu poate ridica sub nici o formă la judecată argumentul ignoranţei care l-ar mai disculpa cumva pe simplul credincios (cap. 28, p. 170).

Prin faptul că vieţuieşte în lume, înconjurat de viforul ispitelor, preotul trebuie să aibă o grijă de sine sufletească mai mare chiar decât a monahului (cap. 30, p. 171). Este necesară păstrarea cumpenei între cele două tendinţe extreme: sărăcia şi bogăţia, luxul şi simplitatea. Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează tot în termeni dialectici de a ne feri de cele două patimi opuse ce ne pot stăpâni în relaţia cu credincioşii: linguşirea servilă şi ineficienta aroganţă. El a cunoscut deopotrivă starea monahicească şi pustnicia, de aceea este îndreptăţit a face comparaţia sihastrului cu preotul de mir ce are a se îngriji şi de sufletele celorlalţi aflându-se în mijlocul ispitelor lumeşti (cap. 31, p. 174).

Păstorul duhovnicesc se roagă pentru toţi cei din Biserică, deci trebuie să fie mai presus de ei din punct de vedere moral. La rândul lor enoriaşii aparţin unor diverse categorii: bogaţi şi săraci, culţi şi ignoranţi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, diversitate ce implică o mare mobilitate sufletească din partea păstorului duhovnicesc care nu trebuie să fie nici prefăcătorie nici linguşire (cap. 32, p. 178).

După cum în medicină nu există boli ci bolnavi, tot aşa oamenii trebuie trataţi în mod personal în privinţele duhovniceşti conform predispoziţiilor lor. Comparând, în continuare, situaţia preotului de mir cu cea a monahului autorul ne arată că preotul se găseşte în faţa enoriaşilor în lumina care nu-şi poate ascunde cusururile, mânia, neglijenţa, vanitatea şi celelalte (cap. 33, p. 184). În legea veche preoţii erau datori să aducă jertfe animale deosebite pentru curăţarea păcatelor lor. Aceasta ne arată gravitatea greşelilor personale şi în cadrul preoţiei celei noi (cap. 34, p. 177).

Aşadar, viaţa Pãrintelui Paulin a fost o viaţã de cãutare, un model şi pentru cei care au avut privilegiul şi binecuvântarea de a-l fi cunoscut, dar şi pentru cei care nu l-au cunoscut, cãci spre deosebire de mulţi pãrinţi duhovniceşti care i-au învãţat pe oameni fiind mari în Împãrãţia lui Dumnezeu, Pãrintele Paulin Lecca a (şi) scris multe lucruri şi acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci. Trebuie sã fii în duhul Pãrintelui Paulin Lecca ca sã înţelegi ce a scris el şi în „Frumosul divin în opera lui Dostoievski” şi în „De la moarte la viaţã” şi în „Rugăciunea Vameşului” sau în „Ce este moartea?”. – din care voi reda şi eu, în cele ce urmează, câteva fragmente Mi-amintesc faptul că lucrarea „Frumosul divin în opera lui Dostoievski” - aceastã carte ce este un adevãrat testament duhovnicesc, s-a lansat la librãria “Mihail Sadoveanu” din Bucureşti, la câteva zile dupã moartea Pãrintelui Arhimandrit Paulin Lecca, în luna Februarie anul 1996.

M-am gândit cã acest bãtrân frumos, un adevărat Avvă şi Gheronda, la cei 82 de ani câţi a avut, s-a născut în viaţa cea cerească şi veşnică în ajunul Praznicului Întâmpinãrii Domnului. Cred cã se poate face o analogie între Sfântul şi Dreptul Simeon care L-a întâmpinat pe Iisus Hristos la templu şi Pãrintele Paulin lecca, care a avut o viaţã de continuã şi permanentă cãutare: L-a cãutat pe Mântuitorul ca sã Se nascã în inima lui, s-a apropiat de El şi n-a putut sã moarã decât primindu-L în braţe pe Iisus Hristos, ieşindu-i în întâmpinare la acest praznic. Am observat cã, în general, marii pãrinţi duhovniceşti care au trecut dincolo, ne-au pãrãsit în ajunul sau în timpul marilor praznice: s-au dus în perioada Sfintelor Paşti sau a Crãciunului. N-aş dori sã parã cuiva fortaţã observaţia şi constatarea, dar este un adevăr şi o realitate...

În ultima parte a acestui material, pro memoria, vom reda cateva fragmente din lucarea sa „Ce este moartea”, care cuprinde învăţături de o deosebită profunzime şi adâncime teologică ori duhovnicească

Moartea este consecinţa păcatului, pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea primilor oameni. „În ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri“ (Facerea 2, 17). Primul om, plănuit de Dumnezeu Cel în Treime, „după chipul şi asemănarea“ Sa, dar creat „după chipul Său“ (Facerea 1, 26-27), a fost perfect ca posibilitate (potenţă), dar perfectibil ca realitate, căci „asemănarea“, care avea să-l facă perfect, trebuia să o realizeze pe parcurs şi prin lucrarea voinţei proprii, stimulată, ajutată şi dusă la desăvârşire prin harul dumnezeiesc. Unica poruncă dată a fost „să nu mănânci din pomul cunoştinţei binelui şi răului...“ (Facerea 2, 17), căci mâncând va muri.

Primul om constituia un tot perfectibil, armonios, o îmbinare desăvârşită între trup şi suflet, ambele nemuritoare; nu exista nici o contradicţie între ele. Prin neascultarea însă a unicei porunci dumnezeieşti, deşi fusese avizat de ceea ce va urma acestei neascultări, el a decăzut din nemurire, trupul lui, instrumentul prin care a păcătuit, fiind pedepsit astfel cu moartea. Sufletul însă i-a rămas nemuritor ca şi mai înainte. Noi nu putem pricepe cu mintea noastră mărginită cum se realizează această unire a sufletului cu corpul în sânul mamei şi nici separarea sufletului de corp în clipa morţii.
Moartea este un fenomen inevitabil şi cel mai sigur ce se petrece în viaţa omului. Nimeni nu scapă de ea, este moştenirea noastră, pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea celui dintâi om şi a tuturor descendenţilor săi. Şi totuşi, acest „blestem” dumnezeiesc al morţii a fost înlăturat prin venirea Răscumpărătorului. Cei care au călcat porunca lui Dumnezeu prin strămoşii lor, şi sunt deci apăsaţi de „blestemul” ancestral, pot totuşi să scape de el, dacă vor asculta, la rândul lor, de poruncile lui Dumnezeu, anume cele ale Legii vechi, validate prin cele ale Evangheliei şi confinţite prin Tainele Bisericii. Trupul, fiind pământ, se va întoarce în pământ, dar sufletul, fiind suflarea lui Dumnezeu, se va întoarce la Creatorul său, ca să dea socoteală de ceea ce a făcut în timpul vieţii pe pământ cu templul trupului ce i s-a dat spre slujirea lui Dumnezeu. Fiecare om are un rost al său, un termen de executare a ceea ce i s-a dat spre realizare, iar pierderea timpului în plăcerile lumeşti, şi deci nerealizarea în termen a ceea ce îi era hărăzit, va atrage, bineînţeles, după sine, şi pe drept, pedeapsa meritată.

Moartea este înspăimântătoare pentru cei care nu se ostenesc să-L cunoască pe Dumnezeu şi poruncile Lui, iar pentru cei ce-L cunosc şi-L iubesc ea este o binefacere, este sfârşitul durerilor şi suferinţelor trupului, al muncilor istovitoare, al neînţelegerilor cu cei necredincioşi, al neputinţei noastre de a ne desăvârşi, este mântuirea sufletului nostru din înclinările păcătoase ale trupului stricăcios, este întrevederea cu Dumnezeu, pacea şi ordinea veşnică. Ce frumoasă este deci moartea şi binecuvântată! Demonul, cel ce gelozeşte puterea Creatorului şi care, vrând să se facă asemenea Lui, a fost izgonit din ceruri, a corupt pe primul om, şi de atunci şi până azi continuă ispitirea oamenilor, el, care vrea să-L concureze pe Dumnezeu. Omul din ziua de azi, cu inima lui coruptă, este tentat să întrebe de ce Dumnezeu, dacă a creat pe om nemuritor, hărăzit fericirii eterne, i-a pus totuşi în faţă pomul cunoaşterii binelui şi răului, din care i-a interzis să mănânce. De ce i-a pus, deci, ispita în faţă, El, Atotştiutorul, cunoscând că omul va cădea, ispitit de cel rău? Acest pom al ispitei i-a fost pus omului în cale tocmai pentru ea el să-şi dea permanent seama că este o fiinţă creată, supusă Creatorului său, şi nu egală cu El, Căruia Îi datorează fericirea nemuritoare, dar şi ascultare şi supunere.

Dumnezeu a prevăzut desigur ispitirea omului şi a vrut ca această fericire şi nemurire să fie meritate de om, atât pentru el, cât şi pentru descendenţii lui, iar nu primite gratuit. De aceea, prin poporul ales, poporul lui Israel, El a transmis lui Moise legile Sale, pentru recâştigarea nemuririi prin Mesia Ce avea să vină şi prin Evanghelia Lui. Prin trimiterea lui Iisus Hristos – Însuşi Cuvântul Lui întrupat – El explică omenirii rostul şi sensul vieţii pământeşti, anume recâştigarea fericirii pierdute. Iisus este deci întruparea Legii divine.

Moartea n-a fost destinată omului, ea este contrară naturii lui şi n-a survenit decât ca o pedeapsă a păcatului, în clipa când inima şi dragostea lui s-au îndepărtat de Dumnezeu. Reîntoarcerea inimii omului către Creatorul său, dragostea şi ascultarea faţă de El readuc omului nemurirea. Sufletul omului şi-a trădat natura lui iniţială, răul a pus stăpânire pe el, şi moartea vine să curme acest rău. Ea este necesară, venind ca o binefacere pentru om, făcând deci să înceteze răul. Dacă omul corupt de ispititor, înrăit de cel viclean, ar fi rămas totuşi nemuritor, aşa cum l-a creat Dumnezeu, ar fi fost o calamitate veşnică.
Dumnezeu, în bunătatea Lui, a vrut totuşi să-l scape pe om de acest rău veşnic. El a trimis moartea ca o pedeapsă, dar şi ca o salvare din ghearele Satanei. Moartea este un mijloc de împiedicare a propagării răului pe pământ. Dumnezeu a împiedicat uneltirile diavolului, a împiedicat ca răul să rămână nemuritor, aşa cum era natura omului.
Aşadar, spre binele acestuia, El a trimis moartea în trupul care a păcătuit, păstrându-i totuşi nemurirea sufletului. Principiul păcatului se găseşte chiar în zămislirea din poftă trupească, când Dumnezeu creează sufletul la iniţiativa părinţilor care zămislesc trupul, ambele realizări devenind una (o fire omenească), dar moştenitoare a păcatului slrămoşesc. Numai prin întruparea şi moartea lui Hristos acest păcat a fost nimicit, potenţial în întreaga fire umană, iar real sau efectiv în toţi cei ce-l primesc pe Hristos prin Botezul în numele Sfintei Treimi. Dar şi în acest creştin se menţine lupta dintre legea trupului şi legea duhului, ca şi în primul om din paradis, căci creştinul trebuie să lupte spre a activa în virtuţi potenţele de la Botez. Lupta este până la sfârşitul vieţii, şi deci şi ameninţarea răului, respectiv moartea sufletească. De aceea Apostolul Pavel spune: „…Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?“ (Romani 7, 24).

Moartea trupească însă curmă această luptă. Nici un om nu scapă de ispită, de boală, de foame, de trudă, de suferinţă, de durere. Viaţa însăşi, de care ne cramponăm atât, este o ispită continuă. Cine ne scapă de toate acestea, dacă nu moartea? Şi totuşi numai prin aceste ispite ne putem mântui, putem recuceri nemurirea. Prin încrederea, recunoaşterea şi ascultarea faţă de Iisus câştigăm veşnicia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!“. Ascultarea, smerenia, faptele bune, răbdarea servesc de sprijin sufletului în clipa părăsirii corpului. Moartea dreptului nu seamănă deloc cu cea a unui păcătos; dimpotrivă, cei drepţi simt o mare bucurie, bucuria de a fi chemaţi la odihna de veci, în timp ce moartea păcătosului este cumplită. Cel ce a călcat legea se îngrozeşte de pedeapsă, remuşcările îi chinuiesc conştiinţa, iar căinţa este adeseori prea târzie!...

În altă ordine de idei, acum în încheiere, voi recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit Paulin Lecca a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!...

În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Paulin Lecca - cel care a ajuns, în urmă cu douăzeci de ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!...

Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Paulin Lecca  – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...
Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,
Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/