Părintele Constantin Voicescu

In memoriam – Părintele Constantin Voicescu de la Biserica „Sapienţei” din Bucureşti – acum la împlinirea a optsprezece ani de la mutarea sa la veşnicele lăcaşuri (1924 – 1997)...



Părintele Constantin Voicescu s-a născut în Bucureşti, la 28 iulie 1924, în familia ceferistului Stan Voicescu şi a croitoresei Zinca Manea. Creşte, împreună cu sora sa Maria (n. 1929) în orfelinatele din Predeal, Târgovişte şi Buzău, cu ajutorul unchilor Gheorghe Rădulescu, Badea şi Ilie Manea. Rămas orfan de la vârsta de 7 ani şi-a petrecut copilăria în orfelinat. Părintele Constantin Voicescu a fost trimis să înveţe la Şcoala Normală din municipiul Buzău. Aici intră împreună cu alţi colegi în Frăţia de Cruce, motiv pentru care va fi arestat în luna decembrie anul 1942. A fost condamnat de Curtea Marţiala a Corpului 5 Armată Ploieşti, la 3 de închisoare corecţională. Stă închis la Piteşti şi Alba Iulia. În vara anului 1944, după eliberare, este elev militar la Arad. În anul 1946 absolvă Liceul "Matei Basarab" din Bucureşti. La 8 noiembrie 1945, participă la manifestaţia de susţinere a Regelui Mihai. Între anii 1946 – 1948, urmează cursurile din anii I şi II la Facultatea de Geografie a Universităţii Bucureşti. Între anii 1945 – 1948, este fiu duhovnicesc al Părintelui Toma Chiricuţă. Frecventează şi Mănăstirea Antim, în perioada "Rugului Aprins".

În anul 1948 a urmat cursurile Facultăţii de Geografie. De la căminul studenţesc al acestei facultăţi va fi arestat în luna mai 1948. A fost condamnat pentru "uneltire împotriva ordinii sociale" prin sentinţa nr. 538/1949 a Tribunalului Militar Bucureşti la patru ani detenţie şi a fost închis la Jilava. În a doua jumătate a anului 1949, Părintele Constantin Voicescu a fost mutat la Piteşti. Se făceau trierile: studenţii - la Piteşti, intelectualii - la Aiud, muncitorii - la Gherla; elevii - la Târgşor, femeile la Mislea şi Miercurea Ciuc. Ajunge la închisoarea-spital de la Târgu Ocna, în anul 1950, pentru că i s-a descoperit un TBC osos la genunchi. La Târgu Ocna erau adunaţi deţinuţii grav bolnavi de tuberculoză, ca să moară. Ajuns aici, scapă de focul "reeducărilor” de la Piteşti Deţinut la Jilava, Piteşti, Tg. Ocna – unde se apropie de Valeriu Gafencu, "Sfântul închisorilor". La 14 iunie anul 1954, a fost eliberat de la închisoarea-penitenciar Târgu Ocna. La 31 octombrie 1954, se căsătoreşte cu Laura-Florentina Durac din Piatra Neamţ, absolventă a Academiei Comerciale şi a Facultăţii de Teologie. În anul 1956, i se naşte fiul, Mihai, viitor preot şi el. În perioada anilor 1956 – 1958, urmează cursurile din anii I şi II la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi în paralel îşi câştigă pâinea lucrând ca geotehnician la Institutul de Geologie. În anul 1957, i se naşte prima fiică, Irina.

La 30 octombrie anul 1958, este arestat, condamnat la muncă silnică pe viaţă (sentinţă comutată ulterior în 25 de ani muncă silnică), în cadrul "lotului mistico-legionar Târgu Ocna". Timp de şase ani este deţinut la Jilava şi Aiud ( la aceasta din urmă din februarie 1960). La 25 iunie anul 1964, este eliberat în urma Decretului de amnistie generală a deţinuţilor politici. În anul 1964, se angajează ca muncitor la Uzinele 23 August. În anul 1965, se naşte fiica sa Ileana. În anul 1967, este angajat la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă (legătorie; corectură). Între anii 1967 – 1969, urmează cursurile din anii III şi IV la Facultatea de Teologie Bucureşti. În anul 1967, se înscrie la Facultatea de Geografie-Istorie Bucureşti. În anul 1969, îşi ia licenţa în Teologie.

La 11 februarie anul 1973, este hirotonit pe seama Bisericii Radu Vodă (paraclisul Seminarului teologic). Slujeşte onorific la Biserica Bucur Ciobanul, împreună cu Părintele Alexie Bârcă. La 1 octombrie 1976, este transferat la Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din strada Sapienţei. În anii 1985 – 1986, face demersuri pentru salvarea de la demolare a Bisericii Sapienţei. Supraveghează mutarea şi restaurarea Bisericii Mihai Vodă. În anul 1988, moare soţia sa, Laura-Florentina. Este înmormântată în cimitirul Mănăstirii Cernica.

În anul 1990, participă la manifestaţia din Piaţa Universităţii; sfinţeşte crucile din Piaţă. Este membru fondator al Alianţei Civice; devine membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei "Christiana"; participă la înfiinţarea Centrului de medicină socială "Christiana". Este membru în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de alte mari figuri ale societăţii civile, ca Părintele Arhim. Bartolomeu Anania, artiştii Horia Bernea şi Sorin Dumitrescu.

Împreună cu preoţii Ioan Iovan din Mănăstirea Vladimireşti, Liviu Brânzaş, Alexandru Capotă, Vasile Pătraşcu şi Dumitru Manta, Părintele Constantin Voicescu deschide primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. În anul 1992, este ales membru al Consiliului Naţional al Alianţei Civice şi în Comitetul de Coordonare al AC. În luna aprilie anul 1992, slujeşte alături de 11 preoţi Liturghia din prima zi de Paşti, în prezenţa MS Regelui Mihai, la Biserica Sfântu Gheorghe Nou din Bucureşti. În anii 1994 – 1997, participă cu comunicări la Simpozioanele Memorialului Sighet. La 8 septembrie 1997, odată cu praznicul „Naşterii Maicii Domnului”, trece la cele veşnice, născându-se în viaţa cea cerească a Preasfintei Treimi, fiind lovit de o maşină pe când se întorcea de la Mislea, unde slujise întru pomenirea celor care au suferit în închisoare acolo, sub regimul comunist. La 11 septembrie anul 1997, este înmormântat la Mănăstirea Cernica, alături de soţia sa.

În altă ordine de idei, iată ce mărturisea Părintele Constantin Voicescu despre închisoarea de la Târgu Ocna: „într-o seară am ajuns la Târgu-Ocna - era o seară de primăvară, cu miros de tei, luna pe cer. Ne aşteptau nişte indivizi bătrânei, din garda veche, cu nişte puşti d-alea mari. Noi, repede, învăţaţi cu "banditule mişcă!", cu ghionteli.... Unul din ei ne-a zis: "Staţi, taică, mai încet..." Când am auzit cuvântul ăsta taică nu ne-a venit să credem. Am văzut apoi o clădire luminată. Ne-au dus într-o cameră unde erau opt paturi, cu saltea! La Piteşti sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, câte doua-trei, fiind noi cu mult mai mult peste limita normală. Aici ferestrele erau fără obloane, un WC într-o cameră alăturată. Era... fericire! A doua zi am rămas înmărmuriţi. Ne-au scos în curte, de neimaginat, să ne întâlnim cu ceilalţi! Iarbă pe jos, ne-am tăvălit, era ceva grozav. N-a fost, bineînţeles, tot timpul aşa. Cu medicamentele am stat cel mai prost. Ofiţerul politic condiţiona tratamentul de acceptarea de a fi turnător. Şi, o, doamne, câţiva au căzut... Mi-aduc aminte că, odată, pătrunzând la noi nişte streptomicină, un ardelean i-a dat-o lui Valeriu Gafencu, grav bolnav, însă acesta i-a dat-o pastorului Richard Wurmbrand. Cu timpul mulţi, slăbiţi şi grav bolnavi, au început să moară. La un moment dat a fost strecurată o Sfântă Scriptură. S-au învăţat texte pe de rost”. În continuare Părintele Constantin Voicescu mărturiseşte că în clădirea veche a închisorii a fost o capelă, iar cei care îi păzeau le-au dat veşminte preoţeşti, pentru a le folosi drept cârpe de şters pe jos. "Doamne, când ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crăpăturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mâna pe un patrafir şi l-am cusut în căptuşeala paltonului. La Târgu Ocna, dată fiind iminenţa morţii, ne lăsau să ne învelim şi cu hainele noastre. Ei, l-am ascuns eu şi, peste câţiva ani, am reuşit să-l scot afară. De multe ori mi-am pus întrebarea: o fi vreo legătură între patrafirul acesta şi faptul că am lăsat peste ani Geografia şi m-am dus la Teologie?”

Trecând într-un alt registru, vom spune că Părintele Constantin Voicescu a fost arestat pentru a treia oară la 30 Octombrie anul 1958 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă prin sentinţa nr. 844/59 a Tribunalului Militar Bucureşti, iar apoi a fost închis la Aiud. A fost eliberat în anul 1964 şi s-a angajat, după cum am mai spus şi mai sus, ca muncitor la Uzinele 23 August. Mai târziu, Patriarhul Iustinian Marina i-a dat un post de corector şi legător la Institutul Biblic. La 11 februarie anul 1973 a fost hirotonit preot şi a slujit în mod onorific la Biserica Bucur Ciobanul. Din anul 1976 şi până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost preot paroh la Biserica Sapienţei. După cum am mai spus, Părintele Constantin Voicescu a avut trei copii: Mihai, Irina şi Ileana. A murit intr-un accident stupid de maşină, la 8 septembrie 1997, după ce a săvârşit slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste, decedate în închisoarea de femei de la Mislea.

Mormântul Părintelui Constantin Voicescu se află în Cimitirul Mănăstirii Cernica. Ajunşi în curtea mănăstirii, mergem la Biserica Sfântul Lazăr, şi din capătul aleii din faţa acesteia, în partea dreaptă, după două - trei morminte se vede troiţa nouă din lemn a preotesei Maria Voicescu. În dreapta mormântului ei se găseşte mormântul Părintelui Constantin Voicescu.

Cu alte cuvinte, maşinăria ateistă comunistă a reuşit să smulgă credinţa din multe suflete slabe. Au fost însă şi oameni care, în ciuda suferinţelor îndurate, nu şi-au pierdut credinţa, speranţa şi iubirea. Aceştia au descoperit ajutorul lui Dumnezeu în nişte condiţii în care însăşi existenţa lor fizică atârna de un fir de păr, simţind, după zidurile groase ale închisorilor, libertatea pe care o poate oferi iubirea lui Dumnezeu. Unul dintre aceşti viteji mărturisitori ai credinţei a fost şi Părintele Constantin Voicescu. Născut la 28 iulie anul 1924, în Bucureşti, Constantin Voicescu şi-a petrecut copilăria în orfelinat şi o parte din adolescenţă în închisorile lui Antonescu, pentru activitate în cadrul FDC (Frăţia de Cruce). Aşa încât greutăţile copilăriei l-au „antrenat“ să suporte cu seninătate mizeriile detenţiei comuniste.

Pentru Părintele Constantin Voicescu, cele trei perioade de detenţie de la Piteşti, Jilava şi Târgu Ocna au reprezentat ani de umilinţă, de durere înnăbuşită, trupească, dar mai ales sufletească. Doar în deşertul suferinţei şi al jertfei l-a putut întâlni şi cunoaşte mai bine pe Iisus Hristos, în slujba Căruia avea să-şi pună mai apoi tot restul vieţii. Alături de alte valori ale culturii româneşti, precum Petre Ţuţea, Tudor Popescu sau Petre Pandrea, părintele a împărţit caznele şi umilinţele copleşitoare ale închisorii: lipsa de aer şi căldura sufocantă, lipsa totală de igienă, percheziţiile, dezbrăcaţi afară, în ger, lanţurile grele de la picioare şi mâini, foamea. Chiar Părintele numeşte aceste chinuri: „Pe mulţi din care veneau la închisoare îi introduceau acolo, la intrare, pe hărdăul ăla cu mizerie. Şi-i ţineau acolo şi când dispărea unul dintre ăştia, atunci de-abia ăla venea să-şi ocupe loc de dormit.“ „Când ne dădea câte o ciorbă şi găseam câte un os, îl sugeam de câteva ori eu, pe urmă îi dădeam şi celui de-alături, cel de-alături îl dădea în continuare“, sau „sfărâmam felia de pâine pe-o cârpă, pe-o batistă, şi adunam fărâmiţele alea şi toţi făceau acelaşi lucru şi-i dădeau celui care era prăpădit“.

Ca mucenic al suferinţei, părintele ne dezvăluie sensul acesteia şi lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră prin ea: „Rămânând la egoism şi neajungând la milă, putem doar să ne văităm sau să ne înrăim în urma celor îndurate. Depinde ce înţelegem din ce trăim. În suferinţă există o cale, uneori un ajutor nepreţuit, un semn divin. Mie, de pildă, bacilul Koch mi-a fost un mare prieten, care m-a şi salvat: ce-aş fi făcut atunci când m-au arestat a doua oară, în anul 1949... Mi s-a descoperit un TBC osos la genunchi şi am fost trimis la închisoarea-spital de la Târgu Ocna. Când? În anul 1950, exact când ar fi trebuit să intru în focul „reeducărilor“. Ce-aş fi făcut, cum m-aş fi purtat? Rezistenţa omului torturat are limite, acolo s-a depăşit imaginabilul. Nu ştii de ce mare pacoste te scapă Dumnezeu, care îţi dă o încercare, cum a fost la mine boala... Nu trebuie să cârtim niciodată, că nu ştim dacă nu cumva se poate şi mai rău“. Anii grei de temniţă nu i-au adus numai durere fizică sau tristeţe morală, ci şi multe bucurii spirituale, trăite alături de minţile luminate cu care împărţea spaţiul închisorii. Rugăciunea, conversaţiile teologice, schimbul de informaţie culturală au reprezentat pentru Părintele Constantin Voicescu un fel de împărtăşanie atât de necesară supravieţuirii, nu atât fizice, cât mai ales spirituale. A ieşit din temniţă învingător, îmbogăţit sufleteşte, cu o mai adâncă înţelegere a lucrurilor şi a oamenilor.

Principalul mobil de activitate apostolică al părintelui Voicescu a fost să-i facă pe oameni liberi, prin credinţa în Dumnezeu. A susţinut, în luna decembrie anul 1989, alături de studenţii adunaţi în Piaţa Universităţii, eliberarea de sub dictatura comunistă. Era susţinătorul continuu al acţiunilor pornite din mediul studenţesc. După 22 decembrie anul 1989, a fost unul dintre primii preoţi de spital, prin fondarea aşezământului medical-creştin „Christiana“, în care a slujit atât în capelă, cât şi la căpătâiul bolnavilor. Îndemna enoriaşii să aducă din puţinul lor pentru spital, adunând mulţi tineri în biserică şi în diferitele acţiuni caritabile pe care le întreprindea. Ţinea mult ca oamenii să se roage, să respecte datinile şi pravilele, să se împărtăşească din tainele iubirii lui Dumnezeu, insistând asupra efectului mântuitor, purificator al Sfintei Liturghii - întăritoare şi păstrătoare a identităţii noastre creştine.

A ştiut să reaprindă scânteia de lumină ce sălăşluia şi în sufletul cel mai deznădăjduit. Cu blândeţea şi răbdarea ce-l caracterizau, a adus pe mulţi la reîntâlnirea cu Dumnezeu, făcându-i prieteni ai Lui şi oameni de valoare pentru societate. Propriile sale cuvinte - „Genunchiul la rugăciune şi nădejdea la Dumnezeu!“ - definesc cel mai bine personalitatea sa duhovnicească. A fost un preot care a înţeles că misiunea sa nu se termină la uşa bisericii, ci trebuie să se extindă asupra întregii societăţi. Părintele insista adeseori asupra unei legături mai strânse între Biserică şi societate, pentru o mai amplă implicare a clericilor în viaţa celor pe care îi păstoresc, dincolo de uşile lăcaşului sfânt, în evenimentele sociale şi politice, al căror tragism s-a accentuat în timp tocmai datorită acestei absenţe a prezenţei divine în acţiunile omeneşti. Şi pentru această realitate tristă, părintele aduce ca exemplu prima mineriadă de după anul 1989: „Dacă am fi ieşit noi, preoţii, în faţă, acolo, minerii n-ar fi îndrăznit să facă atâtea atrocităţi“.

Moartea sa tragică, într-un accident de maşină, la 8 septembrie anul 1997, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste închise şi decedate în lagărul de femei de la Mislea, a fost considerată chiar de către de alţi părinţi duhovnici care i-au fost şi prieteni (Arsenie Boca, Cleopa Ilie) drept moarte mucenicească, o jertfă supremă închinată lui Iisus Hristos, Celui Căruia I-a închinat întreaga sa activitate apostolică.
Din perspectiva ideologiei comuniste, Biserica era văzută drept una dintre cele mai mari ameninţări la adresa Statului socialist. Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii, folosind toate mijloacele posibile de opresiune: persecutarea clericilor, cenzurarea tradiţiilor şi încercarea de evacuare a lui Dumnezeu din sufletele şi din casele oamenilor, dărâmarea lăcaşelor de cult etc. Toate instituţiile bisericeşti (Patriarhia, episcopiile, şcolile teologice, mănăstirile, parohiile), au constituit obiective de urmărire ale Securităţii comuniste. Biserica, fiind considerată o instituţie potrivnică statului comunist ateu, trebuia supravegheată permanent. A fost nevoită să accepte înlăturarea cu totul din viaţa publică, activitatea ei limitându-se strict la serviciile religioase din lăcaşurile de cult. Nu şi-a mai putut continua lucrarea ei filantropică şi de asistenţă socială, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen, a fost suprimat învăţământul religios din şcoli, s-a interzis asistenţa socială din spitale, azile de bătrâni, armată, închisori. Au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, cu mici excepţii (de pildă, „Telegraful român“), au fost desfiinţate patru academii teologice şi mai multe seminarii. Familiile preoţilor erau mereu urmărite de Securitate, şantajate şi umilite, pentru ataşamentul lor la valorile credinţei creştine. Cu toate acestea, credinţa a învins, flacăra ei nu s-a stins. Familia Părintelui Constantin Voicescu a fost un exemplu al rezistenţei prin credinţă. La fel ca şi părintele, în perioada cât s-a aflat în închisoare şi după ce a fost pus în libertate.

În altă ordine de idei, dacă ar fi să vorbim puţin despre vocaţia omiletică - sau învăţătorească - a Părintelui Constantin Voicescu vom susţine că ea poate fi analizată doar în contextul celorlalte slujiri specifice preoţiei: cea sfinţitoare şi cea pastorală. Părintele nu învăţa doar de la amvon, ci prin tot ce făcea ca preot şi ca om, căci însăşi viaţa sa era pildă şi învăţătură pentru toţi cei care au avut privilegiul de la Dumnezeu să-l cunoască şi să-i fie în preajmă. Părintele Constantin Voicescu a înţeles în mod exemplar că numai concordanţa dintre cuvânt şi faptă este conformă cu Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Desigur, armonia desăvârşită între cuvânt şi faptă o are numai Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi Om desăvârşit, dar cei care au fost consacraţi pentru a-L sluji trebuie să se străduiască a-L imita. Iar cine l-a cunoscut pe Părintele Constantin Voicescu şi-a dat seama fără greutate că Sfinţia Sa trăia într-o neîntreruptă imitatio Christi, ca să folosim formularea inspirată a lui Toma de Kempis. Ceea ce predica de la amvon era mai întâi trăit şi experimentat în faptele, cuvintele, gesturile şi toate manifestările personale. Părintele nu era neapărat cotat drept un predicator celebru, de talia altor părinţi, recunoscuţi unanim şi foarte populari: Constantin Galeriu, Ilie Moldovan, Ilie Cleopa sau Teofil Părăian (şi ei, trecuţi cu toţii, între timp, la cele veşnice). Părintele Constantin Voicescu era apreciat cu prioritate pentru alte calităţi: duhovnic înţelept şi cald, slujitor impecabil, om de atitudine civic-morală, nu doar religioasă, preot implicat în foarte multe acţiuni sociale şi caritabile. Numai în lumina acestor slujiri ne apare şi adevărata dimensiune a predicatorului. Căci învăţăturile pe care le dezvolta la amvon erau întotdeauna în legătură strânsă cu problemele curente, fie duhovniceşti, fie social-caritabile, fie chiar politice uneori, atunci când considera că trebuie luată o anumită atitudine.

Ca Duhovnic şi Părinte duhovnicesc, era unul dintre cei mai căutaţi preoţi din Bucureşti, frecventat atât de creştini obişnuiţi, cât şi de un important număr de intelectuali, de toate vârstele, dar mai ales tineri. Sub epitrahilul său îngenuncheau adesea şi importanţi oameni politici. Nu mai este un secret acum că Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, l-a avut duhovnic şi avem convingerea că dacă Părintele ar mai fi trăit, Emil Constantinescu ar fi avut în el cel mai preţios sfetnic şi, în consecinţă, ar fi făcut mai multe lucruri bune şi mai puţine greşeli.

Ca Slujitor în cadrul serviciilor divine, publice şi particulare, oficia cu toată dăruirea, întotdeauna cu veşmintele curate, discret în voce şi gestică, foarte delicat cu alţi slujitori. Cu toate că dispunea de o voce sonoră şi caldă, cu o bună întindere, nu abuza niciodată de aceste calităţi.

Ca om de atitudine, Părintelui îi era în totalitate străin pasivismul. Aşa a fost educat de mic, aşa se explică apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, aşa se face că de tânăr a cunoscut închisorile, atât sub regimul antonescian, cât şi sub comunişti. Până la evenimentele din anul 1989, fiind anchetat lunar, Părintele şi-a manifestat atitudinile civice în mare taină, sfătuind mai mult la spovedanii, iar în predici vorbind oarecum "cifrat", pentru a nu fi cumva înregistrat ca atare de urechile omniprezentei Securităţii. Credincioşii înţelegeau însă mesajul, căci îi cunoşteau atitudinea.

Crescut în spiritul patriotismului autentic, după decembrie ’89 Părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţând aproape în totalitate la problemele personale şi dedicându-se parohiei şi problemelor cetăţii. Unii l-a înţeles şi judecat greşit, acuzându-l chiar că face politică în loc să-şi vadă de "datoriile" sale preoţeşti…

Dar Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i poate fi indiferent pe mâna cui se află ţara. Cei care s-au grăbit să-l judece ar fi trebuit să ştie că, în vremuri grele şi tulburi pentru stat şi Biserică, înşişi călugării de la Muntele Athos, bunăoară, coborau în viaţa publică, renunţând la liniştea chiliei şi luând atitudine deschisă împotriva celor care lezau interesele comunităţii. O asemenea atitudine a avut (şi) Părintele Constantin Voicescu. Spunea lucrurilor pe nume, dând gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunoştea bine, alte ori înfierând lichelismul şi pe reprezentanţii lui. Părintele însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat cu mândrie ecusonul de "golan" în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să rostească doar "Doamne, Doamne…", să împartă binecuvântări şi apoi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate întâlni! Era permanent preocupat de soarta ţării şi nu de puţine ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei aflaţi la putere. Slujirea social-caritabilă a Părintelui era foarte bine cunoscută şi înainte de Revoluţie. Nu doar bătrânii şi familiile sărace din parohie beneficiau de iubirea lui samariteană, ci şi cei din aziluri, din orfelinate şi spitale, pentru care organiza mereu colecte de daruri, pe care le oferea cel mai adesea personal. După Revoluţie, Părintele s-a angajat cu toată fiinţa în Asociaţia medical-creştină "Christiana", arhicunoscută acum.

Trebuie să subliniem că Părintele nu făcea acte de caritate numai pentru că aşa trebuie să facă orice preot. Le făcea pentru că era un om darnic prin firea şi educaţia lui. Nimeni n-a sesizat vreodată, nici în parohie, nici în afara ei vreo urmă de zgârcenie, fiind foarte fericit ori de câte ori avea prilejul să ofere ceva.

Revenind la calitatea şi statutul său Predicator, Părintele Constantin Voicescu nu vorbea niciodată la întâmplare şi nu urmărea succesul facil, imediat. Nu era un predicator "spumos", stilul său fiind simplu, sobru, întotdeauna ferit de dulcegării şi preţiozităţi. Ştia foarte bine că predica nu este un scop în sine, o "artă pentru artă", ci un mijloc de a-L propovădui pe Iisus Hristos şi Evanghelia Sa, o artă pusă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Înţelept şi modest, Părintele nu vorbea niciodată despre sine, ci despre învăţătura lui Iisus Hristos. Îşi pregătea riguros predicile, începând totdeauna cu rugăciune, documentându-se serios şi notându-şi diferite idei pe care le dezvolta la amvon. Dispunea de o cultură uriaşă, iar aceasta se reflectă pilduitor în toate predicile sale.

Nu lăsa nici o slujbă fără cuvânt de învăţătură. Nu doar în duminici şi sărbători, ci la toate slujbele oficiate: vecernii, acatiste, parastase etc., rostea un cuvânt de folos. La slujbele de peste săptămână recurgea de multe ori la cuvinte de învăţătură din Sfinţii Părinţi, din care citea anumite pasaje, pe care le comenta pe scurt, legându-le întotdeauna de prezentul cotidian. Uneori, Părintele Constantin Voicescu apela şi la scrierile laice, cu aceeaşi intenţie de a oferi credincioşilor nu doar noţiuni religioase, de catehism, ci cultură, cât mai multă cultură, teologică şi neteologică. Ştia bine că omul creştin de la oraş nu poate fi convins cu "retorici ieftine şi cu floricele", vorba ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului. Ştia, de asemenea, că multa cultură îl apropie pe om de Dumnezeu, puţin cultură (mediocritatea) îl îndepărtează…

În acest sens, strădaniile Părintelui erau orientate şi pentru a transmite cultură, cât mai multă cultură, nu doar cele strict necesare în vederea mântuirii. De aceea, la Părintele Constantin Voicescu, imaginea de catehet sau de învăţător este mai proeminentă decât cea de omilet şi liturghisit. Genul preferat al Părintelui era omilia, în special omilia tematică. Nu se depărta niciodată de textul evanghelic, pe care-l tâlcuia cu răbdare, dar desprindea întotdeauna şi o anumită temă, de obicei morală.

Părintele Constantin Voicescu avea o preocupare aparte în cadrul predicilor morale, şi anume evidenţierea virtuţilor: iubire, milostenie, dreptate, conştiinţă, perseverenţă etc. Deosebit de pasionat de literatură, Părintele includea deseori versuri în predici, în ultima vreme cu precădere din poezii ale suferinţei închisorilor, ca de pildă celebra de acum "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane" a lui Radu Gyr. În perioada sărbătorilor de iarnă nu lipseau din predici fragmente din colinde. Pentru ilustrări, Părintele utiliza în special Patericul şi Vieţile Sfinţilor, dar aducea adesea şi pilde din viaţa unor oameni deosebiţi, dintre care foarte mulţi cunoscuseră temniţele comuniste.

Încheierea predicilor cuprindea întotdeauna un îndemn moral, încurajator. Părintele Constantin Voicescu era de un optimism de-a dreptul contagios, molipsitor, am zice cu nădejde tare, izvorâtă din fiinţa lui de om şi preot credincios. Într-o lume deprimată şi confuză, Părintele îi întâmpina pe toţi cu generozitate, împrumutând fiecăruia din optimismul său nelimitat, cu o solicitudine exemplară. Reuşita predicatorială a Părintelui, ca de altfel a întregii sale misiuni, s-a datorat în mare măsură puterii sale de convingere născută din faima de care s-a bucurat, din numele său bun şi respectabil, pe care şi l-a câştigat printr-o râvnă exemplară. Se adevereşte şi-n cazul său cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune, la un moment dat, în Tratatul despre preoţie: "Ascultătorii judecă predica nu după cuvintele rostite, ci după faima predicatorului". Iar faima nu este altceva decât ecoul personalităţii. Părintele a fost, într-adevăr, un om cu o puternică şi aleasă personalitate. Iar chipul său ne apare tot mai luminos şi mai impunător, în pofida îndepărtării de ziua în care el a trecut prematur şi tragic pragul veşniciei – potrivit mărturisirilor făcute de către ginerele său - Părintele Prof. Univ. Dr. Vasile Gordon, de la Biserica „Sfântul Ilie Gorgani” şi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din Bucureşti...

În altă ordine de idei, acum în încheiere voi recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Constantin Voicescu (de) la Biserica „Sapienţei” din Bucureşti, a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!...

            În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Constantin Voicescu - cel care a ajuns, în urmă cu optsprezece ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!...

            Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Constantin Voicescu  – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

            Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,
Dr. Stelian Gomboş