Adaugat : 03 Noiembrie 2014
In memoriam – Împlinirea a trei ani de la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Preacuviosului Părinte Petroniu Tănase – Stareţul Schitului Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, Grecia – Duhovnicul misionar, propovăduitorul apologet şi mărturisitorul autentic...
Unul dintre părinţii noştri duhovniceşti de mare anvergură a fost Părintele Protosinghel Petroniu Tănase, care s-a născut în anul 1916 în comuna Fărcaşa – Judeţul Neamţ, şi a trecut la cele veşnice la 22.02.2011. A fost tuns în monahism şi format în duhul călugăriei la Mănăstirea Neamţ – ctitoria Domnitorului Ştefan Cel Mare şi Sfânt din anul 1497, unde a avut marea şansă de a fi coleg cu Sfântul Ioan Iacob Românul...
Trăsătura de caracter esenţială a Părintelui Petroniu Tănase a fost calitatea de a fi un iubitor şi un împlinitor al ordinii, tăcerii şi smereniei. Părintele este licenţiat în teologie dar a urmat şi studii de matematică şi filozofie. A fost membru al grupării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti – care a fost ultimul bastion de rezistenţă al intelectualităţii creştine româneşti interbelice şi care a fost distrus de către regimul comunist în anul 1958...
Dorul de desăvârşire l-a determinat şi i-a îndrumat paşii spre Sfântul Munte Athos unde s-a nevoit din anul 1976, făcând parte din a doua generaţie de monahi trimisă de către Patriarhia Română cu scopul de a revigora viaţa monahală din Schitul Românesc Prodromu... Apreciat şi iubit, deopotrivă, atât în Grecia cât şi în România Părintele Petroniu Tănase a condus până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, schitul nostru românesc şi athonit, cu o luciditate, dragoste şi abnegaţie, deosebite!...
Şi dacă ai ajuns cumva, până la începutul anului 2011, prin acele locuri, aşa cum au făcut şi o fac în fiecare an foarte mulţi români, te-a întâmpinat un bătrân înalt, puţin adus acum, slăbit de asceză dar foarte binevoitor, să ştii că acela a fost Părintele nostru Petroniu Tănase – care, după cum am mai spus, s-a mutat la veşnicele lăcaşuri în după amiaza zilei de 22.02.2011, în chilia sa athonită, din incinta Schitului Românesc Prodromu, fiind prohodit, cu două zile mai târziu, de mulţi părinţi athoniţi, greci şi români, precum şi mulţi credincioşi români, plecaţi din ţară, special pentru acest eveniment...
Cu alte cuvinte, Părintele Petroniu Tănase a fost un trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi a (mai) avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!... Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: - nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; - când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; - când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune” . Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut” . Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare...
Într-o altă ordine de idei, Părintele Petroniu Tănase a primit cu multă dragoste pe foarte mulţi oameni, credincioşi de toate vârstele şi tineri, la sfat, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi, de pildă, să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii noastre strămoşeşti şi al poporului român…
Preacuviosul Părinte Petroniu Tănase a fost un om al bucuriei, al seriozităţii şi discreţiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al Părintelui Petroniu de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor, ale Sfinţilor Părinţi şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Pidalionul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ…
Referindu-ne acum, în mod succint şi selectiv, la câteva dintre cuvintele de învăţătură ale Părintelui Petroniu Tănase, pe lângă cele deja enumerate şi menţionate mai sus, vom remarca şi reţine că înfrânarea şi puterea rugăciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacă vrem să ne înfrânăm trupul de la cele necurate şi dacă vrem să ne rugăm, nu există "nu pot". Oamenii îl caută pe Dumnezeu numai la necaz, greutăţi şi suferinţe. Dumnezeu ne-a spus: "Nu vă puneţi nădejdea în oameni" şi noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfătuiesc pe toţi creştinii să nu uite de rugăciune nici când le stă bine. Şi să nu pună pe alţii să se roage pentru ei. Să se roage pentru ei înşişi. Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mănăstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de făcut. Ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui. Să urmăm pilda Maicii Domnului, care a spus: "Fie mie după cuvântul tău!"Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El. Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire."
În altă ordine de idei, Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteşte în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Este făcută cu stăruinţă pe toată durata Postului Mare. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât cel care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceeaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal.
Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii
Omul este mărginit, posibilităţile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele. Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai? Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.
Trebuie să ne străduim - este interesul nostru! - să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea. Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine.
Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc
Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc? Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia.
Sfântul Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sfântul Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta aş spune tineri-lor: să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii - tertium non datur (o a treia nu mai există): ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu şi au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.
Prin urmare, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincioase pentru a putea spune cât bine a făcut Preacuviosul nostru Părinte Petroniu Tănase, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului, seriozităţii, sincerităţii, profunzimii şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oameni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta românească şi de Biserica ei cea strămoşească!...
Parcurgând viaţa şi biografia acestui părinte duhovnicesc constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lui de caracter şi verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!... Se cuvine aşadar, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!...
În încheiere, deci, voi susţine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Protosinghel Petroniu Tănase – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...
Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Această personalitate duhovnicească şi binecuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!
Cu aleasă preţuire şi multă recunoştinţă,
Dr. Stelian Gomboş
