Pilda Vameşului şi a Fariseului

Despre Pilda Vameşului şi a Fariseului – în loc de Introducere - Smerenia, remediul omului căzut

Vameşul este modelul ideal a felului în care putem înainta atât în cunoaşterea de sine, cât şi în cunoaşterea lui Dumnezeu; pe când fariseul este un model păgubos de a fi.

Această pildă şi parabolă este un moment duhovnicesc: prin ea Iisus Hristos ne dezvăluie cugetele dumnezeieşti, raportarea şi privirea lui Dumnezeu către Om. O asemenea descoperire nu putea fi făcută de către prooroci, ci putea ieşi doar din gura însăşi a lui Dumnezeu. Fiul ne arată miezul vieţii duhovniceşti, lăuntrice, de dincolo de aparenţe. Această parabolă se găseşte numai la Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, adică la Sfântul Apostol Pavel, pentru care Sfântul Luca făcea slujbă de scriitor.

Domnul se află la sfârşitul lucrării sale din Galileea şi curând va începe „urcarea către Ierusalim” pentru a săvârşi mântuirea lumii; El istoriseşte atunci o serie de parabole, între care aceasta este cea din urmă. Este impresionantă prin realismul ei şi extrem de aspră pentru evrei, ca un „bici duhovnicesc”. Se cuvine mai întâi să amintim pentru ce Domnul istoriseşte această pildă şi parabolă: „Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi”. Cât de potrivită este această remarcă a lui Iisus Hristos! Avem adesea impresia, sentimentul că suntem buni, drepţi, ceea ce aduce aproape inevitabil comparaţia cu ceilalţi, care mereu este în avantajul nostru. Să ne amintim de preoţii şi cărturarii dinaintea orbului din naştere: „Noi suntem ucenici ai lui Moise… Pe de-a-ntregul în păcate te-ai născut, şi tu ne înveţi pe noi?” (Ioan 9, 28; 34); se simte aici tot dispreţul preoţilor pentru cei de jos… Întotdeauna este primejdios din punct de vedere duhovnicesc să aibă cineva o părere bună despre sine.

Cu alte cuvinte, cei doi oameni care urcă la Templu sunt două arhetipuri ale omului şi ale creştinului, diametral opuse unul celuilalt. Un fariseu aparţine „castei” celei mai influente a iudaismului, am putea spune cea a „exclusiviştilor”. Cred în tot ce se află scris în Lege şi în Prooroci, şi pun în practică scrupulos preceptele lui Moise: se roagă, postesc, fac milostenie… Adesea sunt oameni remarcabili (Şi Sfântul Apostol Pavel era tot fariseu). Un vameş este un evreu care colaborează cu autorităţile romane. Acestea încasau de la ei taxele şi impozitele în avans, adică ei plăteau către vistieria publică romană taxele şi impozitele, şi îşi primeau înapoi plata percepând aceste taxe şi impozite luând pentru ei o parte importantă. Erau bogaţi şi duceau o viaţă fastuoasă, mai aproape de cultura greco-romană păgână decât de obiceiurile evreieşti. Evreii evlavioşi îi urau: nu le vorbeau, nu-i atingeau şi nu mâncau cu ei, pentru că erau „necuraţi” (atingeau banii idolatri, moneda romană cu efigia împăraţilor romani divinizaţi). Însă amândoi fac o faptă bună: „urcă la Templu spre a se ruga”, adică se ridică duhovniceşte pentru a întâlni pe Dumnezeu. Dar, odată ajunşi la Templu, pe pardoseala unde călcau numai bărbaţii evrei, atitudinea lor (comportamentul lor dinaintea lui Dumnezeu) este din nou complet diferit. Fariseul merge în faţă pe dalele templului lui Israel în apropiere de „primul văl” (la intrarea „Sfintei Sfintelor”) şi stă „în picioare”, drept ca litera I, sigur de el. Se roagă „în sine”: am putea aproape spune că face un solilocviu, că se ascultă pe sine. Cu toate acestea, rugăciunea începe bine: „Mulţumesc Ţie Doamne…”.

Şi acestea sunt chiar cuvinte plăcute lui Dumnezeu. Dar urmarea este îngrozitoare. Îi spune lui Dumnezeu: eu trăiesc într-adevăr bine; ceilalţi sunt răi: sunt hoţi, nedrepţi, desfrânaţi, nu ţin Legea. Iată acest îmbogăţit care este „în spatele bisericii” şi care se tăvăleşte în desfrâu… Bine că nu sunt ca acest vameş! Eu ţin Legea: sunt un adevărat evreu. Putem să vedem că această rugăciune, care de fapt nu este o rugăciune, arată două păcate grave: pe de o parte arată o judecată de valoare absolută asupra celorlalţi, pe când Dumnezeu este singur Judecător. Dumnezeu singur cunoaşte starea lăuntrică a inimii fiecăruia. Ia locul lui Dumnezeu; şi pe de altă parte, acest om este mulţumit de sine, întors asupra lui însuşi, admirându-se pe sine. Nu se aseamănă lui Dumnezeu, care nu este întors înspre Sine. În Dumnezeu este o permanentă kenoză care îngăduie creaţia şi darul lui Dumnezeu către altcineva decât către Sine. Dacă Dumnezeu ar fi mulţumit de Sine, creaţia nu ar exista. Dumnezeu îşi retrage slava Sa pentru ca creaţia să poată exista. El este mereu „întru” (пpos, pros) şi dăruieşte totul fără a aştepta nimic. În fond, cel mai mare păcat al Fariseului este că nu are nevoie de Dumnezeu. Discursul său interior şi lăuntric nu este o rugăciune. Vameşul face exact invers. Nu îndrăzneşte să înainteze, stă la intrarea în templu, nu îndrăzneşte nici măcar să ridice ochii la Cer, adică la Dumnezeu, şi deci se uită în jos, în pământ, şi îşi loveşte pieptul – ceea ce în Antichitate era semn de doliu - şi spune o rugăciune minunată: „Doamne, miluieşte pe mine păcătosul”, cuvinte care alcătuiesc practic Rugăciunea lui Iisus. Acest om a găsit o comoară: pocăinţa. Are o nesfârşită nevoie de Dumnezeu. Această rugăciune minunată, duhovnicească, este exprimată: iese din inima sa şi este rostită de buzele sale. Este adresată lui Dumnezeu: vameşul vorbeşte cu adevărat lui Dumnezeu.

Aici Domnul nostru Iisus Hristos rosteşte un cuvânt înfiorător: Vameşul, iar nu Fariseul, este îndreptăţit, iertat, pentru că a intrat prin poarta cea strâmtă, pocăinţa. Ce lovitură pentru evreii care ascultau! Căci Fariseii treceau drept oameni religioşi şi evlavioşi, modele, pe când vameşii erau urâţi. Domnul a ales dinadins un exemplu extrem pentru a zgudui sufletele, pentru a provoca o adevărată conversiune, o întoarcere a valorilor. Cu toate acestea pilda sa nu este atât de departe de realitate, căci vedem în Evanghelie mulţi farisei mulţumiţi şi siguri de ei înşişi, care Îl atacă pe Iisus Hristos, şi câţiva vameşi care se convertesc (cum este Zaheu vameşul, sau poate chiar Matei, care era un perceptor pe nume Levi, chemat de Iisus Hristos). Fraza de la urmă este cu adevărat un cuvânt dumnezeiesc, un logion, o lege duhovnicească: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” Drumul către înălţimile cereşti trece prin coborârea de sine voită: pocăinţa şi smerenia. Cel care vrea să urce trebuie mai întâi să coboare: este o antinomie duhovnicească. Partea a doua a frazei se aplică cu precizie lui Iisus Hristos: El S-a coborât pe Sine până la a lua chip de rob – şi chiar până la moarte – iar Tatăl Său L-a înălţat, dimpreună cu firea Sa omenească, peste ceruri.

Despre rugăciunea care te închide în propriul egoism

În altă ordine de idei, ieşind puţin din această introducere – expunere, vom remarca şi sublinia faptul că Pilda Vameşului şi a Fariseului este precedată de pilda despre văduva stăruitoare (Luca 18, 1-8), ca exemplu de dăruire în rugăciune, şi de cutremurătoarea întrebare: „Oare, când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ?” (v. 8). Pilda se vrea a fi răspunsul Mântuitorului dat unora „care se credeau că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”.În Sfânta Scriptură, pe lângă farisei şi vameşi, sunt pomenite şi alte grupări religioase: saducheii, cărturarii, zeloţii, esenienii, fiecare cu istoria sa. Fariseii erau credincioşii nelipsiţi de la Templu; saducheii erau aristocraţii, sacerdoţii timpului; cărturarii erau înţelepţii poporului; zeloţii erau o grupare de politicieni credincioşi, care lupta pentru dezrobirea poporului de sub romani; esenienii erau un fel de călugări ai timpului. Vameşii erau perceptori, slugile romanilor, care strângeau taxele imperiale impuse prin lege. Cu toate că impozitele erau stabilite de stat, ei aveau suficiente mijloace de jefuire a populaţiei. Cei doi despre care vorbeşte pilda s-au urcat la Templu ca să se roage. Era timpul rugăciunii. Nu se spune dacă era vorba de rugăciunea de dimineaţă (9 a.m.) sau de seară (3 p.m.). Templul era aşezat pe una dintre colinele Ierusalimului. Aşa că pentru a se ajunge la Templu trebuiau urcate cincisprezece trepte. Ritualul cerea ca iudeii să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti câte un psalm. Erau cincisprezece psalmi (119-133), de unde şi numele de „Psalmii treptelor”.

După cum am mai spus şi în rândurile anterioare, rugăciunea fariseului, deşi în prima parte dă impresia unei rugăciuni de mulţumire adusă lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc” (v. 11), pe parcurs ea se transformă într-o rugăciune de elogiere a propriilor virtuţi, expunându-I lui Dumnezeu, spre informare, ca şi cum Dumnezeu nu ar fi ştiut că „nu este răpitor, nedrept, adulter ca alţii şi chiar ca vameşul” aflat la rugăciune în preajma lui, pe care îl considera a fi un păcătos (v. 11). În plus, pentru păcatele poporului – dar nu şi pentru ale sale, cu toate că era iudeu – postea de două ori pe săptămână, lunea şi joia, deşi Legea prescria pentru aceasta un singur post anual – cel din Ziua Ispăşirii, şi plătea zeciuiala cuvenită din tot ce cumpăra, însă nu şi din grâul, vinul şi untdelemnul obţinute din noua recoltă, din care ar fi trebuit să dea zeciuială producătorului.

Rugăciunea trufaşă a fariseului din Evanghelia Sfântului Apostol Luca 18, 11 păstrează linia rugăciunilor talmudice. Trufia se omologhează cu mândria. Spre exemplificare, voi reda textul unei astfel de rugăciuni: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai dat partea mea la un loc cu cei ce stau în scaunul învăţăturii şi nu cu cei ce stau în colţurile uliţelor; căci eu mă duc cu ei devreme la muncă şi ei tot devreme sunt la muncă; eu mă zoresc să lucrez asupra cuvintelor Torei, iar ei se zoresc să lucreze la lucruri de o clipă. Eu mă ostenesc, se ostenesc şi ei; eu mă ostenesc şi prin aceasta câştig, pe când ei se ostenesc fără nici un câştig. Eu alerg şi aleargă şi ei; eu alerg spre viaţa veacului ce va să fie, iar ei aleargă spre prăpastia nimicirii”. Din păcate, o astfel de rugăciune nu te apropie de Dumnezeu, ci te înstrăinează; te izolează de Dumnezeu; este o rugăciune care te închide în propriul egoism. Este rugăciunea omului trufaş, semeţ, mândru, care nu caută cu prioritate ceea ce foloseşte sau ajută sufletul, ci dimpotrivă, îl strică. O astfel de rugăciune nu atrage ajutorul lui Dumnezeu, ci îl respinge. Da, trufia împrăştie tot binele. De remarcat este faptul că, pe măsură ce fariseul îşi enumera virtuţile, expunându-I-le lui Dumnezeu într-o manieră arogantă şi, astfel, sporindu-şi trufia şi aşa fără măsură, nu numai că nu-L sensibiliza pe Dumnezeu, ci el însuşi se înstrăina de însăşi dorinţa sa de mântuire, izolându-se astfel chiar de propriile sale reuşite. Ba mai mult, faptele lui virtuoase îi deveneau exterioare, ostile şi chiar acuzatoare, deopotrivă, în relaţie cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu are nevoie de campanie de imagine personală, egolatră şi nici de CV-ul nimănui

Cât priveşte rugăciunea cu bună-umilinţă a vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (v. 13), însoţită de lovirea pieptului, ca sediu al păcatului, înjugând plângerea cu umilinţa, se arată a fi diametral opusă încrederii fariseului în dreptatea sa; totodată, aceasta arată dorinţa manifestă de îndreptare a vieţii şi de mântuire a unui om cu conştiinţa zdrobită de păcat. Unei atare dorinţe, Dumnezeu i-a acordat bunăvoinţa Sa; i-a răspuns pozitiv şi, graţie acestui răspuns primit de la Dumnezeu, vameşul „s-a întors mai îndreptat la casa sa” (v. 14). Astfel, rugăciunea de psalm a vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” ne apare în total contrast cu rugăciunea de autoelogiere a fariseului, faţă de care Dumnezeu s-a arătat reticent (v. 14). Trufia s-a arătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăţia virtuţilor, pe când sărăcia desăvârşită s-a arătat îndestulătoarea îndreptării, spune troparul cântării a 4-a. Sfântul Grigorie al Nyssei spune că: „mândria este un fel de urcuş «în jos», pe când smerenia, născută din credinţă, este o «coborâre în sus»”.

Aşadar, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu are nevoie de campania de imagine personală şi nici de CV-ul nimănui. Fiind Dumnezeu, ne cunoaşte biografia în întregimea ei. Din păcate, comportamentul fariseului, prin modul său de abordare a lui Dumnezeu, în loc să-l fi înălţat, l-a pogorât, pe când vameşul, prin zdrobirea şi lovirea inimii, a obţinut gratitudinea lui Dumnezeu. Iertarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu. În actul liturgic, gesturile sunt de o importanţă covârşitoare. Dumnezeu, în relaţie cu vameşul şi, prin el, cu toţi oamenii, asemenea lui, nu Se dezminte. Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită a vameşului nu au fost urgisite, ci recompensate. Pe când fariseul, înălţându-se peste măsură, a căzut în lanţurile slavei deşarte. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că „smerenia este har şi dar de sus” (Filocalia, VII, p. 134). Atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei doi este o prefigurare a ceea ce va fi la Judecata de Apoi. Atunci, Dumnezeu îl va înălţa pe cel smerit şi-l va smeri pe cel mândru. Acolo, va avea loc o inversare eshatologică a condiţiilor existente.

Smerenia - Împărăteasa tuturor virtuților

În altă ordine de idei, Vameşul este modelul ideal a felului în care putem înainta atât în cunoaşterea de sine, cât şi în cunoaşterea lui Dumnezeu; pe când fariseul este un model păgubos de a fi. Un om, asemenea fariseului, nu ar putea să descopere treptele care duc la Dumnezeu fără o prealabilă pocăinţă, fără o despătimire, fără ca mai întâi să întoarcă păgubiţilor fraudulosul câştig. Schimbarea atitudinii lui Dumnezeu în relaţie cu vameşul aflat în disperarea izolării, ca răspuns al societăţii la comportamentul său, s-a produs graţie smereniei acestuia. De aici reiese că îndurarea lui Dumnezeu faţă de inima înfrântă şi smerită este fără de margini. Smerenia – împărăteasă a tuturor virtuţilor – este remediul omului căzut. Sfântul Ioan Scărarul consideră smerenia uşa Împărăţiei lui Dumnezeu (Filocalia, IX, p. 306). Mesajul parabolei poate fi sintetizat astfel: „Dacă mândria l-a coborât pe om din cer, smerenia l-a înălţat”! Da, vameşul a avut o smerenie ce i-a înlesnit înălţarea. Fie ca loghionul parabolei din Luca 18, 14: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine va fi umilit şi oricine se smereşte pe sine va fi înălţat” să devină argumentul înălţării fiecăruia dintre noi. Prin urmare, Slava lui Dumnezeu izvorăşte numai acolo unde odrăsleşte smerenia…

În loc de (alte) concluzii finale şi încheiere – un epilog ce poartă titlul: Mândria, fariseismul şi ipocrizia – înfăţişarea şi  purtarea noastră cea de toate zilele?!...

Plecând de la această pericopă evanghelică şi pildă a Vameşului şi a fariseului, vom observa şi constata că, de cele mai multe ori încercăm, într-un mod scolastic, să clasificăm păcatele şi patimile noastre omeneşti, gândindu-ne că unele sunt mai mari sau mai grave decât altele, uitând de concluzia Sfântului Vasile cel Mare „că nu există păcate mari sau mici ci numai păcate!...” Şi chiar ne resemnăm şi ne consolăm cu gândul că nu avem păcate chiar atât de mari ori atât de multe, nădăjduind cu toţii în marea bunătate, dragoste şi milostivire a lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor noastre, uitând faptul că El este atotbun şi atotmilostiv dar şi atotştiutor şi, mai cu seamă, atotdrept!...

            În dezbaterea şi evaluarea noastră valorică şi axiologică, ce este de cele mai multe ori pur subiectivă şi, mai mult decât atât, răsturnată, ignorăm adevărul şi realitatea că unul din păcatele şi patimile cele mai mari pe care-l săvârşim cu toată îndrăzneala, justificarea, aroganţa şi ignoranţa este păcatul şi patima ipocriziei, a făţărniciei sau a vicleniei, conform căruia: una gândim, alta zicem şi cu totul alta facem ori săvârşim!...

            Suntem foarte puternic afectaţi, înşelaţi sau amăgiţi de această cursă şi capcană a duplicităţii, a dedublării care, din păcate, mai devreme sau mai târziu ne va duce la o amarnică dezamăgire, la necazuri şi suferinţe atât pentru noi înşine cât şi pentru ceilalţi fraţi ai noştri!... Constatăm faptul că acest păcat a cuprins pe foarte multă lume, indiferent de statutul social ori nivelul intelectual şi că se bazează pe fundamentul machiavelian care susţine că „scopul scuză mijloacele!...” Uităm de indemnurile Mântuitorului dar mai ales de aversiunea Sa faţă de acest păcat, admonestat cu greul apelativ „Vai vouă!...” sau de îndemnul Sf. Ap. Iacov – ruda Domnul, care spune în epistola sa că la noi creştinii „ce este da trebuie să fie da, iar ce este nu să fie nu, iar ce este mai mult decât aceasta, de la diavolul este!...” Cu foarte multă „abilitate” şi „disponibilitate” găsim argumentări şi justificări cum că aşa este diplomatic sau aceasta este politica, uitând de faptul că este bine să avem permanent tărie de caracter şi coloană vertebrală dreaptă, şi la propriu şi la figurat!... Iar consecinţele acestor cauze amăgitoare şi înşelătoare vedem cu toţii care sunt, şi anume: multe dezamăgiri, multă tulburare şi sminteală atotcuprinzătoare!... Suntem, foarte mulţi dintre noi, oameni care vorbim mult dar facem puţin sau acoperim faptele mici cu vorbe mari!...

Tendinţele acestea ce duc la desacralizare, la secularizarea noastră interioară, la relativizare spirituală şi duhovnicească, sunt foarte nocive şi mult dăunătoare!... De ce? Fiindcă lipseşte tot mai mult încrederea şi sinceritatea, onestitatea şi consecvenţa faţă de semenii noştri, lucruri, fapte şi virtuţi care abundă şi predomină în vieţile Sfinţilor şi Preacuvioşilor Părinţi ai Bisericii, de-a lungul timpului!...

În aceste condiţii, pentru că ne este sau ar trebui să ne fie teamă de avertismentul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit căruia „Vai de cel prin care vine sminteala!...”, trebuie să conştientizăm faptul că suntem, de foarte multe ori, exemple pur şi simplu negative pentru cei mai tineri, care oricum sunt într-o acută criză axiologică, lipsă de modele şi exemple demne de urmat, la această dezorientare contribuind, din nefericire, fiecare dintre noi, într-o mai mare sau mai mică măsură, aducând prin aceste atitudini suficientă întristare, necazuri şi suferinţe!...

Prin urmare, viaţa noastră cotidiană se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg şi divers ori variat: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” sau confuzia făţărniciei spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând.

Cu alte cuvinte, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. Este tăria spiritului şi a duhului în faţa valurilor lumii”. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. De aceea, necazurile (fie ele şi pricinuite de alţii, datorită ipocriziei şi nesincerităţii lor), dacă nu sunt acceptate şi asumate, ele ne dublează greutatea suferinţei, cele abordate şi înţelese din punct de vedere duhovnicesc însă, ne înjumătăţesc necazul şi urmările acestuia, în virtutea pedagogiei divine atotştiuoare şi înţelepte. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine nouă tot ajutorul.

Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Iisus Hristos – Care şi El a suferit atât de mult din cauza făţărniciei cărturarilor şi a fariseilor (fără a avea aici pretenţia vreunei comparaţii între personae şi situaţii) - cu nădejdea învierii şi a răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, dar care au suferit şi ei cât se poate de mult, urmând pilda Mântuitorului, adică: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, atât de înşelată şi de înşelătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră.

Viaţa este, altfel spus, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea încercărilor, a necazurilor şi a smintelilor de tot felul, important fiind modul în care ştim şi reuşim să le depăşim!...

Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei şi a sincerităţii autentice, ar putea înclina să creadă că această lume este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim aici plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi, privită, tratată şi abordată dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic sau un fiasco. Privită însă, din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Iisus Hristos, indiferent de activităţile şi acţiunile pervertite şi pervertitoare ale unora dintre semenii noştri!...

Prin urmare, aşa stand lucrurile, trebuie să realizăm faptul că ispitele şi necazurile noastre pot face rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, spălând-o cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Iisus Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El „Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mântuitorul sufletelor noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă, ori de vreo sminteală oarecare. Vom conchide, împreună cu Sfântul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.”

Aşadar, constatăm şi de aici faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi în fondul ei intrinsec) extrem de rafinată, de nobilă, de autentică şi de neipocrită, pe care puţini o mai ştim astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre cele fariseice şi acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...


Stelian Gomboş