Postul

Postul alimentar trebuie să fie însoţit de înfrânarea simţurilor şi a celor mai ascunse şi (aparent) „nevinovate” pofte, iar nevoinţa în sine trebuie să fie trăită ca o jertfă de curăţire adusă din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele – Dialog duhovnicesc foarte ziditor, despre postul ortodox şi împărtăşirea copiilor, cu Părintele Ieromonah Dr. Petru Pruteanu…

Scurt index bio-bibliografic

Părintele Ieromonah Dr. Petru Pruteanu s-a născut în localitatea Corlăteni (lângă municipiui Bălţi, Republica Moldova, Basarabia), la 15 decembrie 1979, dintr-o familie numeroasă de creştini ortodocşi, numele său de botez fiind Mihail.

Între anii 1986 - 1997 frecventează şcoala medie de 11 clase din satul natal.

Este licenţiat al Facultăţii de Teologie din Iaşi (2001).

A efectuat studii doctorale la Moscova şi Kiev, unde în anul 2006 şi-a susţinut teza de doctorat.

Între anii 2001 - 2003, a fost vieţuitor la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi ” din Iaşi unde, la 21 decembrie 2002, a fost călugărit cu numele Petru.

În luna iunie 2003 s-a transferat în Eparhia de Edineţ şi Briceni, unde este hirotonit ierodiacon (4 august 2003) şi ieromonah (5 octombrie 2003) de către Episcopul Dorimedont (Cecan), pe seama Mănăstirii „Naşterea Domnului” din Zăbriceni, raionul Edineţ.

În perioada anilor 2004 - 2009 este lector la Catedra de Teologie Liturgică a Facultăţii de Teologie din Edineţ (care a funcţionat în cadrul Academiei de Teologie Ortodoxă de la Chişinău), iar în perioada anilor 2007 - 2009 este decan al acestei Facultăţi.

În perioada anilor 2009 - 2011 a predat Liturgica la Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova, secţia masterat.

Între anii 2011 – 2012 realizează studii de cercetare în Sfântul Munte Athos (Grecia) şi la Universitatea din Thessaloniki (Salonic, Grecia).

Începând cu luna iulie 2012 – este preot slujitor în Portugalia (cu precădere în oraşul Cascais)/ jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, Eparhia de Korsun.

Părintele Ieromonah Dr. Petru Pruteanu este autor a numeroase studii şi articole cu tematică dogmatică, patristică şi mai ales liturgică.

Este preocupat, în mod deosebit, de istoria cultului şi de textele liturgice.

O parte din aceste lucrări şi studii le puteţi găsi pe site-ul său propriu: /teologie.net/, unde puteţi citi articole curente, extrem de interesante şi mult folositoare.

Printre publicaţiile mai importante menţionăm cartea lui Liturghia ortodoxă: istorie şi actualitate, apărută la Editura “Sophia” din Bucureşti, în două ediţii: 2008 şi 2013, şi cartea Sfântul Maslu şi alte slujbe de vindecare: istorie şi actualitate, apărută tot la Editura “Sophia”, în anul 2016.

A participat la numeroase emisiuni radio şi TV, precum şi la diferite conferinţe, simpozioane şi manifestări cultural - religioase peste opt ţări ale Europei. (Cf. http://www.teologie.net/ieromonah-petru-pruteanu/ - 20.04.2016).

Interviul realizat cu Ieromonahul Dr. Petru Pruteanu

- De fiecare dată când începe o perioadă de post, Biserica ne aminteşte că postul corect nu înseamnă o simplă abţinere de la anumite bucate, ci şi abţinerea de la anumite patimi şi obiceiuri urâte. Sectarii chiar ne critică pentru abstinenţa de la bucate, spunând că Biblia sau Sfânta Scriptură învaţă cu totul altceva despre post. Ce ne spuneţi sfinţia voastră despre acest lucru?

- Întrebările sunt foarte complexe şi voi încerca să răspund la ele pe rând.

De la bun început vreau să subliniez că posturile n-ar trebui să fie nişte perioade cu totul speciale în viaţa noastră, ci doar o intensificare a luptei fiecăruia cu păcatul şi patimile din el.

După căderea în păcat a protopărinţilor, omul este chemat la o continuă postire şi înfrânare, la trezvie şi contemplaţie, numai că această lucrare duhovnicească este realizată cu o intensitate diferită în perioadele anului bisericesc, dar care nu trebuie să înceteze niciodată.

Haideţi să facem o comparaţie. Un student bun învaţă tot timpul, iar în sesiune doar intensifică studiul şi completează golurile care i-au rămas; iar dacă a trecut cu bine examenul, nu se relaxează definitiv, ci numai se odihneşte puţin, apoi îşi continuă drumul său în lumea cunoştinţelor.

Tot aşa este conceput şi anul bisericesc. Ne nevoim pe parcursul întregului an, inclusiv prin posturile de miercuri şi vineri din fiecare săptămână, iar în „sesiunile” de post intensificăm şi completăm golurile ascezei noastre, ca să putem trăi mai intens bucuria şi teologia (!) sărbătorilor. Apoi ne odihnim puţin, dând dezlegare la de toate, bineînţeles cu măsură, după care reluăm nevoinţa noastră. Şi asta toată viaţa…

Despre raportul dintre postul alimentar şi cel duhovnicesc se pot spune foarte multe, dar aş dori să încep prin a răspunde la întrebarea despre abordarea sectară a postului.

De obicei, neoprotestanţii invocă textul de la Isaia, capitolul 58, unde profetul vorbeşte despre „postul cel adevărat”. Acest text este bine cunoscut şi de ortodocşi, iar cântările din Postul Mare fac numeroase trimiteri la legătura dintre înfrânarea de la bucate şi iubirea de săraci.

Biserica Ortodoxă niciodată n-a văzut postul prin prisma unor interdicţii: „ce este permis” şi „ce nu este permis”, ci cheamă în permanenţă la o repoziţionare a priorităţilor în viaţa noastră, la o revizuire a scării valorice.

Renunţând la unele bucate, acest exerciţiu duhovnicesc este mult mai eficient. Iată de ce, „postul adevărat” de care vorbeşte profetul Isaia nu exclude, ci include în mod obligatoriu şi abstinenţa de la bucate. Întrebaţi-i pe sectari de ce Moise, Ilie, David, Ioan Botezătorul, Apostolii şi chiar însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos au ţinut posturi alimentare foarte stricte şi de durată? Oare nu ştiau ei de textul de la Isaia? Bineînţeles ştiau şi chiar îl aplicau, numai că nu aşa cum îşi închipuie sectarii care, având burţile pline de carne, strigă în microfoane „Aliluia”. Nu aşa se intră în Împărăţia lui Dumnezeu (Cf. Romani 14:17).

- Dar aceiaşi sectari spun că nu-i nevoie să ţinem postul toţi odată şi anume atunci când spun preoţii, ci fiecare poate ţine postul atunci când vrea şi cum vrea.

- Ei spun asta pentru că liberalismul vieţii lor ascetice nu le permite să postească perioade atât de lungi. Nu mai au nici posturi, nici monahism, nici metanii, ci numai muzică şi dansuri.

Biserica Ortodoxă este însă una ascetică, după modelul de asceză pe care Însuşi Iisus Hristos şi Apostolii ni l-au lăsat. Cu alte cuvinte, preoţii nu spun ceva de la ei înşişi.
Iar faptul că ortodocşii ţin posturile toţi odată, este pentru că şi sărbătorile le avem toţi odată şi ne pregătim pentru ele după o rânduială pe care sute de generaţii de sfinţi au experimentat-o.

Deci avem o „Universitate” (a se citi „Biserică”) serioasă, cu „sesiuni” serioase şi avem încrederea că şi „diploma” va fi una „recunoscută” în cer.

Bineînţeles, nu se vor bucura de „diplomă” cei care prin botez s-au înscris la „Universitate”, dar nici măcar n-au mers la „ore”, nemaivorbind de trecerea „sesiunilor de examinare”. Dar slavă Domnului, avem şi mulţi „studenţi” serioşi…

- Cred că comparaţia aceasta a explicat multe lucruri, dar mulţi se întreabă totuşi cum ar trebui să postească omul contemporan din punct de vedere alimentar, având în vedere că trăieşte în lume şi munceşte mult?

- În primul rând, reiau ideea că postul alimentar trebuie să fie însoţit de înfrânarea simţurilor şi a celor mai ascunse şi (aparent) „nevinovate” pofte, iar nevoinţa în sine trebuie să fie trăită ca o jertfă de curăţire adusă din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Iată de ce postul presupune multă rugăciune şi contemplare duhovnicească, dar şi o lucrare mai intensă a faptelor bune.

La sfârşitul secolului al IV - lea, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea să alegem în post mâncărurile cele mai ieftine şi mai simple, iar diferenţa de preţ faţă de produsele consumate de obicei, trebuie să o împărţim la săraci, şi numai aşa postul va fi primit înaintea lui Dumnezeu.

Acest sfat al Sfântului Ioan Gură de Aur a fost tot timpul o „piatră de poticneală” pentru creştini, mai ales atunci când aceştia s-au legat mai mult de litera rânduielilor de post şi nu de duhul acestora.

În decursul timpului, Biserica, în baza unei experienţe trăite, a elaborat şi a propus (!) anumite reguli generale de postire, consemnate în calendarul bisericesc şi care rămân permanent valabile. Conform acestora, creştinii sunt chemaţi ca pe întreaga perioadă a Postului Mare să se abţină de la produse de origine animală: carne, lapte, brânză, ouă etc.

De asemenea, doar la anumite sărbători se dezleagă la peşte şi vin, iar în mănăstiri există şi regula abţinerii de la ulei sau de la mâncare gătită.

Pe lângă aceste reguli legate de modul de preparare și calitatea mâncării, este important să se ţină cont şi de cantitatea ei. Nu înseamnă că dacă am renunţat la carne, putem să ne îmbuibăm cu cartofi prăjiţi.

Aşadar, trebuie să schimbăm nu numai calitatea mâncării, ci să reducem şi din cantitatea ei. Iată de ce, în anumite zile de post, Biserica indică o singură masă pe zi sau rânduieşte chiar post total („negru”).

Sunt creştini care nu vor nici măcar să încerce să postească aşa cum le recomandă Biserica, dar sunt şi mulţi care nu pot să se conformeze acestor restricţii alimentare.

De exemplu, Biserica niciodată nu le-a cerut respectarea regulilor stricte de post copiilor până la 7 sau chiar 12 ani, bătrânilor foarte slăbiţi, celor bolnavi, femeilor însărcinate sau care alăptează, soldaţilor şi altor categorii mai speciale de oameni.

Lor li se recomandă să postească cel puţin miercurea şi vinerea, iar dacă medicul nu prescrie în mod expres consumul de carne, ar fi bine ca ea să fie exclusă pe perioada postului.

Din păcate, există numeroşi creştini care viclenesc sau cel puţin se sperie de post, ascunzându-se în spatele acestor derogări de la regulă, cerând slăbirea regulilor postului fără să aibă nevoie de ea. Nu toate bolile implică dezlegare la lapte sau peşte, căci sunt şi boli care chiar necesită un post mai aspru pentru dezintoxicare.

Şi dacă persoana respectivă mănâncă de post doar în scop terapeutic, acela nu este post, ci dietă, dar dacă odată cu postul omul se şi roagă, se pocăieşte, se împărtăşeşte, atunci postul îi este de folos şi trupului şi sufletului.

Altfel spus, în mod intenţionat, n-am trecut în lista excepţiilor de la post pe cei care sunt în călătorie, chiar dacă Părinţii din vechime dezlegau de la post şi pentru călători.
Dar şi aici trebuie să fim sinceri. În trecut lumea călătorea pe jos sau cu carul, iar călătoria dura zile sau chiar luni întregi.

Acum însă, în cinci ore lumea trece cu avionul întreaga Europă, stând în scaune comode şi la temperaturi confortabile.

- Deci despre ce fel de dezlegare poate fi vorba? Într-o cu totul altă situaţie sunt şoferii de camioane, care luni de zile sunt pe drumuri şi mănâncă pe la benzinării. Dar aceştia nu mai sunt călători, ci muncitori şi, prin urmare, în anumite condiţii, lor li se pot da anumite dezlegări?...

- Până la urmă, noi trebuie să înţelegem că postul nu este un scop în sine, ci un mijloc prin care ne curăţim de patimi şi ne apropiem de Dumnezeu. Postul nu vrea să omoare oamenii, ci patimile lor. Pentru un om bolnav, însăşi boala este un post şi nu este nevoie de a-l istovi şi cu careva restricţii alimentare.

Dar dacă un bolnav, care este nevoit să mănânce lapte sau carne, este stăpânit totuşi de patimi, el, împreună cu duhovnicul său, trebuie să găsească o altă cale eficientă de nevoinţă pentru a scăpa de acele patimi. Trebuie să-şi disciplineze voinţa în aşa fel, încât să rupă orice dependenţă sau viciu.

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul copiilor. Aceştia pot mânca la şcoală tot ce li se dă, dar măcar acasă trebuie să fie învăţaţi că nu totul este permis. Aceasta le va ajuta mult în viaţă. Căci dacă copilul va şti că seara, atunci când mănâncă cu întreaga familie, el nu are voie să mănânce carne (mai ales că lipsa ei la masa de seară nu afectează cu nimic creşterea şi dezvoltarea lui), va fi mult mai uşor să înţeleagă de ce în loc de două ore de stat la calculator lui i se permite doar o jumătate de oră.
Postul educă foarte bine voinţa şi caracterul omului, pentru că disciplinează chiar şi cele mai fireşti instincte.

De aceea, el este un prilej nemaipomenit de a scăpa de alte vicii precum fumatul, dependenţa de alcool, televizor, calculator, muzică sau jocuri.

Anume postul este perioada când foamea trupului trebuie completată cu citiri şi lecturi din Psalmi şi din Sfânta Evanghelie, iar fotbalul, telenovele, jocurile şi diferitele distracţii trebuie să dispară din viaţa noastră. Şi poate că după post nici nu vom mai dori să revenim la ele…

În concluzie, putem spune că fiecare creştin, în funcţie de vârstă, starea de sănătate şi locul de muncă, sfătuindu-se cu duhovnicul, îşi alege propria măsură a postului.
Această măsură calitativă şi cantitativă a postului trebuie să fie cât mai aproape de regulile generale experimentate şi recomandate de Biserică.

De exemplu, în prima şi ultima săptămână din Postul Mare, poate că n-ar fi chiar atât de greu de renunţat la micul dejun, iar dacă cineva vrea să mănânce doar mâncare uscată, aşa cum recomandă tipicul monahal, nu trebuie să se mândrească sau să-şi închipuie că a făcut mare lucru. Deci fiecare să-şi ţină măsura sa şi să o facă sincer şi pentru Dumnezeu…

- Care ar fi calea de mijloc între postul foarte aspru cerut de rânduielile bisericeşti şi ofertele „de post” ale industriei alimentare moderne?

- Este important să înţelegem că nici o mâncare în sine nu este spurcată sau interzisă. Postul este o abţinere benevolă de la mâncărurile grase, plăcute şi scumpe. A înlocui carnea cu produse complementare din soia nu înseamnă a posti, deşi uneori se poate îngădui acest lucru.

Cineva la Biserică mi-a oferit o ciocolată şi a specificat că „este de post”. Iar eu i-am spus: „Mulţumesc, dar pentru mine ciocolata nu poate fi de post”. Atunci doamna a început să-mi citească compoziţia produsului, ca să mă conving că nu are lapte.

În cele din urmă a trebuit să recunosc: „Înţelegeţi, mie prea mult îmi plac ciocolatele şi de aceea, indiferent de compoziţia ei, pentru mine ciocolata niciodată nu va fi de post”. Poate că am greşit, dar aşa înţeleg eu postul.

Bineînţeles, în cadrul familiei, femeia trebuie să ştie să gătească diferite bucate de post, pentru a-i hrăni pe cei din casă. Dar atunci când femeile caută cele mai extravagante reţete „de post” şi cheltuiesc pentru bucate de 2 - 3 ori mai mult decât pentru o mâncare în afara postului, acesta deja nu mai este post.

Da, atunci când este dezlegare la vin, Biserica permite şi consumul „fructelor de mare” (creveţi, crabi, scoici, caracatiţă etc., adică cele fără sânge), dar având în vedere preţul acestora şi bătaia de cap pe care le-o dă bucătăreselor, ele practic încetează de a mai fi de post.

Să ne reamintim de principiul Sf. Ioan Gură de Aur: mâncarea trebuie să fie simplă şi ieftină, iar diferenţa de preţ faţă de mâncarea obişnuită trebuie dată la săraci. Aici însă cei mai mulţi ne amăgim şi practic nu înţelegem ce fel de post vrea Dumnezeu de la noi…

- Dar cum să mâncăm atunci când mergem în ospeţie, la zile de naştere sau alte evenimente mondene?

- În primul rând trebuie să ştim că Biserica interzice sărbătorirea zilelor de naştere în Postul Mare (Canonul 52 Laodiceea) şi de aceea ar fi bine ca creştinii să se abţine de la astfel de manifestări. Iar dacă pur şi simplu se merge la cineva în ospeţie, cred că este bine să convină din timp cu gazda ce vor mânca.

Dacă ar fi vorba despre un post particular şi facultativ, ar trebui să mâncăm ce ni se pune pe masă şi să nu ne arătăm altora că postim.

Dar când vine vorba de Postul Mare, acesta este obligatoriu pentru toţi cei botezaţi în Biserica Ortodoxă şi dacă cineva mai credincios se va da după cei necredincioși, prin aceasta nu-i va ajuta, ci numai îi va sminti şi va cădea şi el.

Iar dacă îşi va arăta fidelitatea sa faţă de regula generală a Bisericii, acest lucru îi poate mobiliza şi pe alţii, înţelegând că nu-i chiar atât de greu să posteşti.

Nu exclud că ar putea exista situaţii când putem mânca tot ce se pune înainte (după cum spune şi Evanghelia), dar în acest caz trebuie să fim foarte sinceri cu noi înşine şi să nu profităm de astfel de ocazii, mai ales în faţa acestei societăţi ipocrite şi imorale.

De multe ori se întâmplă că, stând la masă cu alţii, nimeni nu observă dacă ai mâncat cu pâine sau nu, dacă ai gustat salata sau nu, dar toţi urmăresc dacă ai mâncat carne şi ai băut atât cât au mâncat şi au băut ei. Şi dacă în aceasta n-ai fost ca ei, te iau în râs şi te arată cu degetul. De aceea avem nevoie de multă tărie duhovnicească şi curaj.

- Dar cum trebuie să fie legăturile conjugale între soţ şi soţie în perioada postului?

- Având o oarecare experienţă pastorală, aş vrea, în primul rând, „să-i dezamăgesc” pe cei necăsătoriţi, care vin la mărturisire şi spun că au avut relaţii cu „partenerul” în perioada postului.

În cazul lor, astfel de relaţii sunt interzise şi în afara postului, nemaivorbind de perioadele de post.

Iar dacă există totuşi cupluri care trăiesc în concubinaj, dar care reuşesc să se abţină de la relaţii în timpul posturilor, acest lucru este lăudabil, dar totuşi insuficient pentru a le da dezlegare la împărtăşanie.

Iar acum să revenim la întrebarea Dumneavoastră şi începem cu precizarea că, spre deosebire de postul alimentar, postul conjugal vizează două persoane distincte şi tocmai de aceea, măsura postului conjugal trebuie stabilită de comun acord.

Iată ce spune despre aceasta Sf. Apostol Pavel:„Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; tot aşa, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul decât prin buna înțelegere a amândurora, pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul şi cu rugăciunea; apoi iarăşi sa fiţi împreună, ca să nu vă ispitească Satana prin neputința voastră de a va stăpâni” (I Corinteni 7: 4 - 5).

Ar fi ideal ca toate familiile creştine să se înfrâneze pe toată durata postului, dar de foarte multe ori acest lucru nu este posibil, iar refuzul unuia dintre soţi de a avea relaţii duce la scandaluri şi chiar înşelări.

Dacă, de exemplu, dintr-o astfel de cauză bărbatul merge la o altă femeie, cea mai mare parte din vină o poartă soţia care şi-a refuzat soţul.

Bineînţeles şi soţul trebuie să fie înţelegător şi dacă el nu vrea să se spovedească şi să se împărtăşească, atunci să lase ca măcar soţia să se pregătească în modul cuvenit de Sfânta Împărtăşanie (şi aceasta nu numai în post, ci şi în afara posturilor).

Prin urmare, relaţiile trupeşti între soţi în perioada postului nu pot fi considerate un păcat mai mare decât judecata aproapelui, minciuna, dependenţa de televizor sau plăcerea de a mânca ciocolate.

Până la urmă soţii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu să fie un trup, iar postul conjugal trebuie să fie o măsură convenită de ambele părţi ale aceluiași trup, căci nu poate o jumătate de trup să o ia la dreapta, iar alta la stânga, unul la deal şi altul la vale.

Mai ales pentru tinerele familii preoţii sunt destul de îngăduitori în această privință (chiar dacă unele femei se scandalizează), dar persoanele care deja au trecut de 40-50 de ani, cred că trebuie să dea dovadă de mai multă înfrânare, mai ales că majoritatea, atingând această vârstă, nu mai vor sau nu pot să nască copii.

- Dar cât de des trebuie să ne împărtăşim în post?

- Perioada de post este una mai favorabilă pentru pocăinţă, mărturisire şi împărtăşire, dar însăşi împărtăşirea se poate şi trebuie făcută nu doar în posturi, ci pe tot parcursul anului bisericesc, nu mai rar de o dată la trei duminici (Cf. Canonul 80 Trulan).

În post însă chiar nu sunt motive de a nu ne împărtăşi, de aceea este bine ca toţi creştinii care nu au păcate opritoare, să se împărtăşească cel puţin în fiecare duminică a Postului Mare.

Din păcate, în popor există un obicei greşit de a se împărtăşi o singură dată în tot Postul Mare, iar imediat după aceea să dezlege postul.

Postul însă se dezleagă abia în noaptea Paştilor şi numai cei care au postit întreaga perioada aşa cum se cuvine, se vor putea bucura cum se cuvine şi de Praznicul Învierii.

În caz contrar, Paştele va fi un simplu prilej de a mânca şi a bea, dar fără învierea duhovnicească a sufletului.

Iar învierea este însuşi Iisus Hristos şi de ea se bucură cei care se împărtăşesc în permanenţă cu El (Ioan 6: 47 - 58). (Cf. /teologie.net/; http://logos.md/2013/03/29/despre-%E2%80%9Cpostul-cel-adevarat%E2%80%9D/#more-2830 - 29.03.2013/20.04.2016).

- Preacuvioase Părinte Petru, în altă ordine de idei, schimbând, puţin, registrul discuţiei noastre, vă rugăm să explicaţi care sunt cerinţele pentru împărtăşirea copiilor pentru că, de multe ori, părinţii îşi aduc odraslele abia la sfârşitul Sfintei Liturghii, iar după împărtăşire pleacă imediat; alteori, copiii au gura plină cu mâncare, sau au mâncat cu foarte puţină vreme în urmă, însă vor şi Sfânta Împărtăşanie. Există careva canoane şi reglementări bisericeşti în această privinţă?

- Întrebarea dumneavoastră este foarte serioasă şi nu cred că poate exista un răspuns categoric şi unilateral la problema împărtăşirii copiilor, mai ales că deja există mai multe tradiţii locale foarte diferite în această privinţă.

Deci, vorbim de participarea la toată Liturghia (+ alte Laude bisericeşti?) şi ajunarea (nemâncarea) înainte de împărtăşire, dar cu referire la copii, nu la adulţi. Încerc să formulez un răspuns sistematic:

1. Romano - Catolicii nu au această problemă a împărtăşirii copiilor, pentru că ei dau prima împărtăşanie abia pe la 7 ani, după care-i împărtăşesc pe credincioşi doar cu ostia, fără a gusta din vinul euharistic. Această practică a fost de fapt una din soluţiile posibile pentru valul de copii care tot mai des se botezau în pruncie, dar nu se puteau împărtăşi separat cu Trupul şi Sângele Domnului, aşa cum o făceau maturii în primele secole.

Bineînţeles, nu agreez această practică, dar nici nu o condamn categoric din moment ce, foarte probabil, ea a fost uzitată şi de răsăriteni până la generalizarea linguriţei în sec. X - XI. După cum se ştie, împărtăşirea cu linguriţa permite chiar şi pruncilor nou - botezaţi să li se dea cel puţin o picătură de Sfântul Sânge, iar odată cu creşterea lor – şi mici părticele din Sfântul Trup.

Am făcut această precizare pentru a înţelege că problema împărtăşirii copiilor a apărut în Biserică destul de târziu, pentru că până prin sec. VI copiii arareori se botezau, apoi încă câteva secole aceştia se botezau abia după 3 - 4 ani, când deja înţelegeau ceva şi puteau chiar să ajuneze înainte de împărtăşire şi să stea cuminţi lângă părinţii lor. Ce făceau copiii până la botez şi cum participau părinţii lor la slujbe dacă nu aveau cu cine să-i lase nu ştim. Istoria tace…

2. Ajunarea obligatorie înainte de împărtăşire a început să se practice în Răsărit încă din sec. II - III, iar în Apus în sec. IV - V (Sinodul de la Hippone din anul 393 şi Canonul 41 Cartagina). Reieşind din contextul istoric de atunci, când majoritatea oamenilor care se botezau şi participau la Sfânta Liturghie erau maturi, ne dăm seama că şi ajunarea se referă tot la adulţi, fără a avea formulate careva excepţii pentru copii sau prunci.

3. Condiţia participării la toată Liturghia este sugerată de Canonul 2 Antiohia (sec. IV), de unde înţelegem că oamenii obişnuiau să participe la întreaga slujbă, neglijând anume elementul împărtăşirii.

Însă întrebarea adresată se referă la o situaţie contrară, când oamenii neglijează Liturghia şi vor doar împărtăşirea.

Ca şi în problema ajunării, toate mărturiile istorice directe şi ocazionale vorbesc doar despre adulţi, fără nici o referire la copii.

4. Practica liturgică şi pastorală ne vorbeşte foarte clar despre o percepţie magică a împărtăşirii care, chipurile, îi ajută şi-i păzeşte pe copii de toate relele, dar înşişi părinţii care aduc copiii se împărtăşesc extrem de rar sau chiar deloc. Ei deja sunt mari şi nu au nevoie de acest „ajutor magic”…

Mai mult decât atât, şi copiii sunt aduşi la împărtăşanie doar până la 3 - 4 ani, cât timp preotul le dă euharistia pe mâncate sau, cel mult, până la 7 ani, când copiilor deja le este impusă spovedania.

După aceea, deşi copiii încă au nevoie de o abordare specială până pe la 12 ani sau şi mai mult, şabloanele pseudo - bisericeşti limitează destul de drastic accesul la împărtăşanie prin diferite reguli obiective sau subiective.

5. Un preot responsabil nu trebuie să se bucure deloc atunci când vede că părinţii aduc copiii la împărtăşire, dar ei înşişi nu se împărtăşesc.

Din punct de vedere misionar şi psiho - pedagogic, un asemenea gest trebuie acceptat doar ca excepţie, dar nicidecum ca regulă. Personal cunosc foarte mulţi copii care au acceptat împărtăşania abia după ce şi-au văzut părinţii împărtăşindu-se.

Dar sunt destule biserici unde copii sunt ţinuţi de mâini şi de picioare pentru a fi împărtăşiţi cu forţa, iar această violenţă traumează iremediabil o mulţime de suflete nevinovate.

6. În contextul în care nu există reguli exacte şi generale pentru împărtăşirea copiilor, preoţii au o destulă libertate şi responsabilitate pentru a găsi soluţia cea mai bună de a-i face pe copii să iubească Biserica şi slujbele ei.

Această preocupare trebuie să fie o strategie duhovnicească pe termen lung, reieşind şi din greşelile pastoral-misionare care s-au făcut de-a lungul timpului, dar nu o bucurie de moment că măcar 2 - 3 copii se împărtăşesc.

Preoţii trebuie să aibă destulă înţelepciune şi curaj pentru a face ordine în propria parohie (dacă, bineînţeles, îi interesează asta), iar anumite persoane din biserică ar putea să le vină în ajutor.

7. Consider că pruncii sugari şi copiii de până la 4 - 5 ani se pot împărtăşi chiar dacă au mâncat, dar odată cu creşterea, timpul dintre ultima masă şi împărtăşire trebuie să crească.

Nu-i o problemă dacă un copil mic bea un ceai şi mănâncă nişte biscuiţi sau pâine cu miere/dulceaţă pe la orele 8 dimineaţa, apoi pe la orele 10 - 11 se împărtăşeşte. Nici la grădiniţă nu mănâncă mai des de odată la 3 - 4 ore şi nu de fiecare dată li se dă carne şi nici măcar lactate, de aceea, nu există nici un motiv să le dea de mâncare chiar înainte de împărtăşire, ceea ce este mai mult o alintare şi o proastă educare.

Bineînţeles, dacă copiii mai mari de 4 - 5 ani (chiar şi mai mult de 7 ani) au careva probleme de dezvoltare fizică, cu binecuvântarea preotului, aceştia de asemenea pot să mănânce puţin de dimineaţă, dar trebuie să avem grijă ca în spatele acestei slăbiciuni fizice să nu se ascundă un capriciu sau şantaj al părinţilor.

Deci, trebuie mult discernământ şi înţelegere în această privinţă, iar cazurile particulare nu trebuie să devină regulă.

Până la urmă, abordarea poate fi asemănătoare cu cea a bolnavilor sau a femeilor însărcinate, care de asemenea variază de la caz la caz…

8. Problema participării la întreaga Sfântă Liturghie este mult mai complicată decât cea a ajunării pentru că, pe de o parte, copiii sunt uneori foarte gălăgioşi şi nu pot fi ţinuţi în biserică pentru că tulbură întreaga comunitate, iar pe de altă parte, părinţii vor şi chiar trebuie să participe la toată slujba.

Copiii trebuie şi ei să participe la slujbă în măsura în care încep să înţeleagă măcar ceva din citirile biblice, din predică şi din rugăciuni, iar această înţelegere nu vine de la sine, ci printr-un efort comun al preotului, al comunităţii şi, mai ales, al părinţilor. Există mai multe soluţii relative pentru această problemă, urmând ca fiecare familie, sfătuindu-se cu preotul, să aleagă cea care li se potriveşte mai mult.

În acest context, nu sunt de acord (mai ales că am şi încercat personal) ca biserica să organizeze un spaţiu special în care să se joace copiii, iar în momentul împărtăşirii aceştia să fie aduşi în faţa altarului.

Astfel, copiii nu ajung niciodată să facă diferenţa între grădiniţă şi biserică, luând totul în glumă şi joacă, fără să ştie de fapt ce primesc prin împărtăşanie şi că aceasta implică o anumită pregătire.

Consider că mult mai potrivit este ca ambii părinţi să vină cu copilul la biserică, dar să stea cât mai aproape de uşă, ca în cazul că plânge, unul din ei să poate ieşi un pic afară şi să-i vorbească (pe înțelesul copilului) că în biserică trebuie să fie cuminte, după care să revină. Deja la sfârşitul slujbei, părintele care a stat în biserică şi a ascultat integral slujba va lua copilul şi împreună se vor împărtăşi.

Dacă al doilea părinte nu a lipsit prea mult de la slujbă şi acesta se poate împărtăşi, iar dacă a stat mai mult pe afară (mai ales în momentele esenţiale ale Sfintei Liturghii), o va face duminica viitoare, când părinţii îşi vor schimba atribuţiile între ei.

Dacă părinţii au mai mulţi copii, cei mai mari pot sta cu un părinte în biserică, iar cei mai mici să iasă şi pe afară dacă plânge şi-i deranjează pe alţii.

După o perioadă, vom observa că copiii se obişnuiesc să stea cuminţi lângă propriii părinţi. Este şi firesc ca rezultatul să vină în timp, după mai multe luni de participare la slujbe, nu dintr-o dată, cum ar vrea unii părinţi.

9. Practica întâlnită în multe parohii româneşti de a împărtăşi copiii în orice moment al slujbei cu Sfintele Taine uscate, este una inadmisibilă.

Aceasta transformă împărtăşirea – care prin definiţie este un act comun – într-un gest consumerist particular, rupt de sinaxa liturgică. O astfel de împărtăşire devine un fel „McDrive”.

Biserica păstrează Sfintele Taine uscate în special pentru bolnavii care nu pot veni la Sfânta Liturghie şi sunt împărtăşiţi acasă ori la spital, sau pentru alte persoane care efectiv nu pot participa la Sfânta Liturghie.

10. Pe lângă participarea la Sfânta Liturghie, Biserica subliniază importanţa participării credincioşilor la Vecernie şi la Utrenie. Pregătirea pentru împărtăşire începe cel puţin în ajunul duminicii sau sărbătorii, când credinciosul îşi adună gândurile, se spovedeşte, se înfrânează şi începe a-şi citi pravila pentru împărtăşire.

De asemenea, dimineaţa credincioşii trebuie să vină la biserică din timp, să se pregătească duhovniceşte pentru întâlnirea cu Iisus Hristos.

Dacă anumiţi credincioşi nu pot veni mai devreme la slujbă din cauza copiilor sau a distanţei mari, aceştia totuşi trebuie să-şi dea silinţa să ajungă cel puţin cu 15 minute înainte de Sfânta Liturghie pentru a reuşi să se închine, să aprindă o lumânare şi să scrie un pomelnic înainte de începutul propriu-zis al slujbei euharistice.

- Preacuvioase Părinte Ieromonah, vă mulţumim şi vă rugăm să ne purtaţi în rugăciunile dumneavoastră!...

- Domnul să ne binecuvânteze pe toţi să parcurgem Postul cel Mare cu mult folos duhovnicesc şi să ajungem mai luminaţi la slăvitul Praznic al Învierii Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos!... (Cf. Ierom. Petru Pruteanu - /teologie.net/; http://logos.md/2015/10/30/despre-impartasirea-copiilor/#more-3052 – 30.10.2015/20.04.2016).

Material documentar, realizat, intocmit şi redactat de Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/