Sfânta Cruce şi Postul Ortodox

Despre Sfânta Cruce şi Postul Ortodox – cu foloasele, cu roadele şi cu binecuvântările lor...

Introducere

În teologia ortodoxă contemporană, problema postului se află printre preocupările principale. Având în vedere stadiul actual al discuţiilor privitoare la aceasta temă, în cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte ale acestei probleme, insistând mai ales asupra fundamentelor scripturistice şi asupra unor tratări ale Sfinţilor Părinţi din Biserica primară. De asemenea, postul este si un mijloc de desăvârşire morală, dar şi o cale de ajutorare a aproapelui din prisosul adunat prin renunţarea benevolă la consumarea îndreptăţită a bunurilor.

Fiindcă despre felurile postului sau despre posturile de o zi ori de durată s-a scris detaliat şi limpede în multe rânduri şi in multe locuri, iar părerile teologilor români cu privire la readaptarea dispoziţiilor care reglementează postul au fost prezentate pe larg, vom înfăţişa postul din punctul de vedere al Sfântului Casian Romanul şi al Sfântului Vasile cel Mare, primul înfăţişând postul într-o viziune cu totul nouă şi cu totul străină multor creştini în zilele noastre, iar cel de-al doilea fiind unul din cei mai mari Sfinţi Părinţi care a putut să-i dea Răsăritul.

Majoritatea creştinilor în zilele noastre ştiu tradiţionala definiţie a postului, înţelegând prin post o simplă abţinere de la anumite mâncăruri şi băuturi, neştiind controversele acestei teme ce s-au purtat între Răsărit şi Apus mai ales în epoca creştinismului primar, neştiind că Sfinţii Părinţi au dezvoltat pe această temă care la prima vedere pare simplă o adevărată Învăţătura de Credinţă pe care Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată până în zilele noastre.

Postul în viziunea ortodoxă este un mijloc de elevaţie sufletească, de dominare a sufletului asupra patimilor trupeşti. Postul îl debarasează şi-l uşurează pe creştin de toate ispitele, de balastul şi povara uneltirilor celui viclean care aduc “întunecare gândurilor şi tulburare cugetelor”. El este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocăinţă pentru păcatele săvârşite şi un exerciţiu care pune început virtuţilor de tot felul. Pentru creştinul ortodox, postul este condiţie pentru dobândirea sfinţeniei. În concepţia ortodoxă între post şi sfinţenie există o corelaţie strânsă. Ea este exprimată şi în felul în care reprezentăm pe sfinţi în iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subţiate şi transfigurate, datorită postului. Postul este o caracteristică prin excelenţă a Ortodoxiei şi o amprentă a creştinismului ortodox, în mentalitatea ortodoxă populară cel care nu posteşte este considerat spurcat şi păgân.

După perioada apostolică, literatura teologică a părinţilor şi scriitorilor bisericeşti înfăţişează menţiuni numeroase cu privire la practicarea postului. Astfel, Didahia celor 12 Apostoli arată că creştinii trebuie să postească miercurea şi vinerea, în amintirea evenimentelor triste din viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos: prinderea şi răstignirea Sa pe cruce. Sfântul Clement Romanul, în a doua Epistola către Corinteni, vorbind de legătura dintre rugăciune şi post, arată că “mai bun este postul decât rugăciunea”. Începând din epoca apostolică şi post apostolică, postul de miercuri şi de vineri, ca si cel al Paştelui, (Postul Mare) au devenit pentru creştini o instituţie sfânta şi venerabilă. Astfel, canonul 69 apostolic accentuează porunca postului pentru membrii Bisericii: “Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeţ, sau cântăreţ, nu posteşte sfântul şi marele post al Paştilor sau Miercurea sau Vinerea, să se caterisească… iar daca va fi laic sa se afurisească”…

Interviu

Atfel spus, ne aflăm în această binecuvântată perioadă - în timpul Postului Mare al Paştilor, vremea potrivită pocăinţei. Biserica în ansamblul ei îmbracă o haină cernită ce trimite la aspectul penitenţial al vieţii liturgice. Suntem chemaţi la călătoria postului, prin rânduieli şi slujbe speciale, dar şi prin autentică trăire. Vorbindu-ne despre acest pelerinaj lăuntric şi spiritual către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Părintele Profesor Dr. Gheorghe Holbea – Prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din cadrul Universităţii Bucureşti, ne lămureşte cu privire la înţelesul duhovnicesc al postului, şi la premisele esenţiale ale recuperării relaţiei noastre cu semenii şi cu Dumnezeu, precum şi despre cum putem dobândi în această perioadă pacea şi liniştea sufletească.

- Părinte profesor, ce este postul în viaţa unui creştin? Cum să abordăm această perioadă de înfrânare într-o vreme în care este promovată din ce în ce mai mult „cultura consumului exagerat“?

- Postul în viaţa unui creştin nu este doar o simplă dietă, abţinere de la anumite mâncăruri, ci este o împreună-călătorie cu Dumnezeu pe calea lumii acesteia. Postul este o stare de libertate, stăpânire de sine, întemeiate pe nevoinţă şi înfrânare. În ceea ce priveşte „cultura consumului“, cred că este bine să înţelegem în ce constă aceasta, ce presupune ea. Dacă vom face referire la Vechiul Testament, vom constata că evreii, în ţara Egiptului, aveau o mentalitate de sclavi ai societăţii de consum („mai bine muream în Ţara Egiptului“ unde căldările erau pline cu carne). De această mentalitate nu au scăpat nici când Dumnezeu i-a scos din ţara Egiptului, călăuzindu-i spre Ţara Canaanului. Ieşirea biblică a poporului ales din Ţara Egiptului este o călători orientată spre minunata ţară a făgăduinţei „unde curge lapte şi miere“ (Ieşire 3, 8-17). Parcurgerea acestei călătorii cere un progres duhovnicesc.
Pe de o parte, este vorba de trecerea din sclavie în libertate, iar pe de altă parte, de orientarea acestei libertăţi pe calea poruncilor dumnezeieşti.

Dumnezeu este Subiectul acestei călătorii. El locuieşte în Sinai, porneşte din Egipt cu Moise şi apoi merge împreună spre Ţara Canaanului. Este vorba aici de o călătorie cu caracter liturgic. În psalmul 68, versetele 8-9, este sugerată această călătorie a lui Dumnezeu împreună cu poporul ales prin pustiul din Egipt până în Canaan: „Dumnezeule, când mergeai Tu înaintea poporului Tău, când treceai Tu prin pământ pustiu, pământul s-a cutremurat şi cerurile s-au topit şi Sinaiul s-a clătinat de la faţa Dumnezeului lui Israel“. Totuşi, poporul evreu nu se poate elibera de mentalitatea de sclav. De aceea, Dumnezeu îi poartă în pustie 40 de ani, astfel încât toţi cei ce aveau memoria robiei egiptene (unde erau sclavi, dar căldările pline de carne) îşi lasă oasele în pustie. Vor intra în Ţara Canaanului numai cei care s-au născut în starea de post a pustiei, întrucât ei nu mai au mentalitatea „consumistă“ din robia egipteană.

Remarcăm la românii care au ieşit de ceva timp din comunism o sete de a consuma. Se ştie că sistemul comunist avea grijă să înlăture orice stimul extern: reclame occidentale, călătorii în străinătate, relaţiile cu străinii care ar fi exacerbat apetitul românilor pentru produsele de consum. Economia comunistă funcţiona într-un singur scop: să ofere tuturor un loc de muncă. Individul era considerat o simplă unealtă de muncă. Comunismul a creat o societate a penuriei permanente, în care întreaga populaţie, cu excepţia nomenclaturii comuniste, trăia la limita subzistenţei biologice. Sistemul comunist trecuse la controlul poliţienesc al dorinţelor şi plăcerilor. Tot ce ţinea de domeniul plăcerii ascundea un potenţial subversiv. Această epocă a fost urmată de o adevărată revoluţie consumistă.

Eliberaţi din cuşca totalitarismului, românii au năvălit în aria consumismului. Asistăm aşadar la eliberarea explozivă a dorinţei de a consuma. De aceea, la început, comerţul cu marfă ieftină şi proastă a umplut oraşele României cu tarabe şi buticuri. Revoluţia consumistă a început cu micul comerţ stradal, importul de rable poluante şi telenovele latino-americane. Occidentul şi-a făcut simţită prezenţa mai ales prin produsele vedetă, hamburgerul de Mc Donald, Coca Cola, Madona şi Lady Gaga (care au concertat la Bucureşti) şi filmele americane. Descătuşarea „libidoului consumist“ a măturat constrângerile impuse de vechiul sistem.

Perioadei euforice postcomuniste i-a luat locul perioada de sărăcie generalizată, cauzată de prăbuşirea producţiei interne, de corupţia şi de măsurile de austeritate impuse României de instituţiile externe care „i-au dat cu împrumut“. Paradoxal, sărăcirea populaţiei a intensificat febra consumistă. Românii s-au lansat într-o căutare frenetică de satisfacţii materiale, iar îmbogăţirea rapidă prin orice mijloace a devenit o obsesie naţională. Ecuaţia clasică a consumismului este următoarea: creşterea consumului stimulează producţia, mărindu-se producţia, veniturile cresc. Întrucât producţia internă nu a crescut, avântul comunist a stimulat practici antisociale: delapidarea, corupţia, „tunul“, „mita“, „ţeapa“, „ingineria financiară“ ş.a.

Societatea de consum a reuşit să asimileze toate pulsiunile şi dorinţele, adică neînfrânarea, hedonismul, desfrânarea, experimentul ludic, şi să le transforme în stimuli economici. Toate acestea sunt amplificate şi manipulate prin mass-media. Până şi domenii care odinioară erau sustrase controlului economiei de piaţă, şi anume, religia, cultura, învăţământul, relaţiile de familie, sunt în prezent contaminate de consumism. Marile oraşe, din cauza traficului, poluării şi speculaţiilor imobiliare, se transformă în metropole haotice, dominate de contraste: mizeria din cartierele de mahala stă alături de luxul ostentativ din zonele rezidenţiale. Sărăcia românească de pe străzile lăturalnice coexistă cu mallurile şi centrele financiare. Banul a devenit etalonul universal, criteriul de valoare suprem. Fiecare se raportează la cum şi ce consumă. Dacă înainte se spunea: Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!, acum este valabilă formula: Spune-mi ce mănânci, cum te îmbraci, unde îţi petreci vacanţele ca să-ţi spun cine eşti! Din păcate, viaţa omului în societatea de consum se constituie din obiecte, imagini şi simboluri prefabricate. Este valabilă formula: consum deci exist. Zeului ruşinii i se oferă servicii gratuite de către toate mijloacele de informare.

În acest context relativist şi descurajator, românii trăiesc nostalgia perioadei în care li se asigura un loc de muncă, uitând că erau la fel de săraci şi de dispreţuiţi: „Mai bine era pe vremea aceea…“

Postul este perioada în care toate aceste nostalgii păcătoase pot fi înlăturate şi este un prilej ca oamenii să-şi aducă aminte că nu sunt veşnici pe acest pământ, ci sunt trecători, pelerini, călători, că toate aceste pseudo-valori ale consumismului nu-i pot face fericiţi şi nici nu pot trece cu ele dincolo. Este perioada în care omul poate să-şi aducă aminte că numai împreună cu Dumnezeu poate să înfrunte toate încercările vieţii, durerile, suferinţele şi, mai presus de toate, poate să treacă prin moarte spre Înviere.

- Această perioadă ce are un caracter profund spiritual vizează schimbarea interioară a omului. Cum este reliefat acest aspect duhovnicesc în literatura imnografică a Triodului?

- Hotarul dintre perioada pregătitoare a postului şi postul propriu-zis îl constituie Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Deci prima săptămână o putem numi şi săptămâna izgonirii lui Adam din Rai. Este o săptămână de ajunare completă, de post aspru, iar la mănăstiri chiar post negru cu zile aliturgice, în care pe primul loc sunt asceza şi rugăciunea. Biserica recuperează întreaga istorie în Postul Mare începând cu izgonirea lui Adam din Rai şi sfârşind cu Răstignirea, Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos Dumnezeu. Prin post memoria umanităţii este vindecată de durere şi moarte prin jertfa, moartea şi
Învierea lui Iisus Hristos. Postul este aşadar un „rai lăuntric“ în care locuieşte Dumnezeu Cel desăvârşit. Creştinii recapitulează istoria şi o redeschid iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Trecutul este vindecat prin asceză şi iubire de fraţi şi toate durerile istoriei sunt ispăşite prin Crucea şi Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Postul este casa cea adevărată a neamului omenesc, împlinirea vocaţiei de hrănire din lumina lui Dumnezeu: „Strălucit-a nouă luminat ca nişte zori razele pocăinţei, luminând intrările înfrânării“. Raiul este personalizat şi devine raiul lăuntric al virtuţilor ascetice: „Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă, locaşul cel de Dumnezeu zidit, veselia cea nesfârşită şi desfătare, mărirea drepţilor, frumuseţea profeţilor şi sălăşluirea sfinţilor, cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor să-mi deschidă uşile pe care cu neascultate le-am închis şi să mă învrednicesc a mă împărtăşi de pomul vieţii şi al bucuriei cu care mai înainte întru tine m-am desfătat“. (Imn în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai)

Prin post creştinul se aşază într-un alt mod de existenţă care reprezintă calea împărătească a curăţirii, domolind patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale. Prin aceasta trupul se supune lucrării sufletului. În acelaşi timp, postul este o împreună-călătorie cu Iisus Hristos, un pelerinaj lăuntric spre Iisus Hristos, Cel care sălăşluieşte în intimitatea curată a sufletului spre originea şi simplitatea fiinţei. Timpul în post nu mai este un hazard al clipelor fără sens, ci apropierea progresivă şi împlinirea vocaţiei omului de îndumnezeire.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, prezentă în toată perioada Postului Mare, cuprinde pocăinţa persoanei în integralitatea sa, suflet şi trup. Această rugăciune însoţită de metanii şi rugăciuni înseamnă îmbisericirea mişcărilor trupului, odată cu sfinţirea prin post a trupului şi prin rugăciune a sufletului. Aşa cum reiese din cântările Triodului, postul este răstimpul de lumină al făpturii, în care tot universul intră în slava lui Dumnezeu: „Preacinstitul Post să-l începem cu bucurie, strălucind cu razele sfintelor porunci ale lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: strălucirea dragostei, fulgerul rugăciunii, sfinţenia curăţiei, tăria bărbăţiei. Să ajungem luminaţi la Sfânta Înviere cea de a treia zi care luminează lumea cu nestricăciunea“.

- Am intrat în perioada pregătitoare de postire către sărbătoarea Învierii după ce am ascultat o Evanghelie ce ne îndeamnă la iertare. Sunt iertarea şi postul premise esenţiale ale recuperării relaţiei noastre cu semenii şi cu Dumnezeu?

- Sfinţii Părinţi ne învaţă nu numai să nu ne supărăm pe cei care ne jignesc sau ne fac rău, ci să-i iertăm şi să ne rugăm pentru ei ca Dumnezeu să le dăruiască blândeţe. Sfântul Ioan Casian ne învaţă astfel: „Să-i mulţumeşti fratelui care te-a ocărât sau te-a întristat căci prin el ţi-ai cunoscut boala; să te rogi pentru el şi să primeşti cele ce-ţi vin de la el ca pe nişte leacuri date de Însuşi Domnul. Dacă însă te vei mâhni, este ca şi cum I-ai spune lui Iisus: nu voiesc leacurile Tale“. Sau Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă: „Dacă îţi aminteşti de răul făcut de cineva, roagă-te pentru el şi vei opri patima din mişcare, despărţind prin rugăciune amărăciunea de amintire a răului ce ţi l-a făcut“. Devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul patima din suflet.

Iertarea este singura cale de a te elibera de răul din tine şi de răul celuilalt şi de a-l încredinţa lui Dumnezeu care poate să ardă toată răutatea. Iertarea deschide perspectiva comuniunii cu Dumnezeu şi cu toţi ceilalţi.

Iertarea este singura cale de a te elibera de răul din tine şi de răul celuilalt şi de a-l încredinţa lui Dumnezeu care poate să ardă toată răutatea. Iertarea deschide perspectiva comuniunii cu Dumnezeu şi cu toţi ceilalţi.

- Cum se pot păzi cei ce postesc cu mai multă râvnă de riscul părerii de sine, al satisfacţiei performanţei unui câştig de imagine?

- Într-adevăr, mândria şi slava deşartă anulează valoarea tuturor strădaniilor duhovniceşti. Părerea de sine îşi are vindecarea în cuvintele Mântuitorului: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri“ (Matei 23, 12). Pilda Vameşului şi a Fariseului ne învaţă de asemenea că virtuţile nu-i folosesc omului la nimic dacă se mândreşte cu ele (Luca 18, 9-14). Înălţarea de sine înaintea celorlalţi şi faţă de Dumnezeu se tămăduieşte prin renunţarea încetul cu încetul la manifestările ei pătimaşe prin trezvie lăuntrică şi prin ferirea de oamenii care se află sub stăpânirea acestei patimi. Aducerea aminte că toate cele omeneşti sunt nestatornice, mărirea şi bogăţia trec, omul însuşi este slab şi neputincios, supus în această lume bolii, bătrâneţii şi morţii şi că fără Dumnezeu nu este decât cenuşă şi fum (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Fapte, 30, 3). De asemenea, aducerea aminte de păcatele noastre ne face să vedem propria ticăloşie şi sărăcie duhovnicească. Conştiinţa că tot binele vine de la Dumnezeu şi orice este bun în om îşi are izvorul în Ziditorul firii noastre: „Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?“ (I Cor. 4, 7).

A pune pe seama lui Dumnezeu tot binele pe care ne-a învrednicit să-l facem, virtuţile noastre şi toată fapta bună şi orice gând curat aduse ele.

Rugăciunea neîncetată este de cel mai mare folos pentru vindecarea părerii de sine. Toate acestea ne ajută să ne aşezăm în smerenia lui Iisus Hristos, dobândind pace şi linişte sufletească…*

- În altă ordine de idei, Părinte Profesor, Care este legătura dintre Cruce şi post şi care este folosul duhovnicesc al cinstirii ei în această perioadă de pocăinţă?

- Harul pe care îl primim prin Sfânta Cruce este atât de mare, încât nu ne putem apropia de Cruce decât după ce ne-am curăţit în timpul celor trei săptămâni de post, premergătoare Duminicii Sfintei Cruci: "Cu mulţimea milei Tale, Preaîndurate Doamne, curăţeşte mulţimea păcatelor mele şi mă învredniceşte a vedea cu suflet curat Crucea ta şi a o săruta întru această săptămână a postului", se spune în Stihira a II-a de la Vecernia din Duminica Crucii. Numai postul poate lumina îndeajuns pe om pentru a-l face în stare să vadă, fără să orbească strălucirea Crucii, care este "mai scânteietoare decât soarele". De Cruce ne putem apropia, nu numai prin post, ci prin toate virtuţile Postului Mare, a căror făptuire a devenit cu putinţă prin patimă: "Doamne, Cel ce Ţi-ai întins mâinile pe Cruce de bunăvoie, învredniceşte-ne pe noi să ne închinăm Ei, întru străpungerea inimii, luminându-ne bine cu postirile şi cu rugăciunile, cu înfrânarea şi cu facerea de bine ca un bun şi de oameni iubitor", spune o altă stihiră. Sădită în mijlocul Postului Mare, Crucea înfăţişează celor ce s-au curăţit în timpul celor trei săptămâni primele binefaceri duhovniceşti pe care le aduc virtuţile lor. Crucea apare ca un pom al vieţii, din mijlocul Raiului. Ea defineşte şi caracterizează tot timpul celor 40 de zile şi conduce la Sfânta Înviere. Astfel, vremea postului este un timp răstignit care duce la Învierea lui Iisus Hristos. Până ca Mântuitorul să se răstignească pe cinstitul ei lemn, Sfânta Cruce a fost un obiect de tortură. Chiar şi după Răstignire şi Înviere, cu toate semnificaţiile pe care le-a dobândit ulterior în creştinism, Sfânta Cruce rămâne şi un obiect material.

De ce, atât în rugăciunile, cât şi în toate cântările închinate Sfintei Cruci, Biserica i se adresează ca unei persoane?

Biserica Ortodoxă nu desparte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos de Crucea Sa, devenită prin Înviere altar de jertfă veşnică, şi nici nu desparte raţionalist Crucea de Iisus Iisus Hristos cel răstignit pe ea. În lumina Învierii, slava Crucii pătrunde umanitatea şi cosmosul. De aceea, Biserica i se adresează ei ca unei persoane. Nu este vorba aici despre un antropomorfism ori personalizarea unui obiect, ci Biserica se roagă, ştiind că, pentru veşnicie, Crucea este Iisus Hristos cel răstignit. Acesta este şi temeiul expresiilor de genul: "Bucură-te Cruce, păzitoarea creştinilor!", din Acatistul Sfintei Cruci. Crucea cuprinde într-adevăr esenţa teologică a persoanei umane în unirea ei cu Dumnezeu. Ea este verticalitate smerită, orizontalitate extinsă, spaţiu cruciform răstignit pe temporalitatea creată, centru al lumii prin jertfa pe ea a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea este locul întâlnirii dintre moarte şi viaţă, dintre timp şi veşnicie, durere mântuitoare, slavă tainică purtătoare de viaţă. Prin Cruce, postul se cinsteşte, înfrânarea străluceşte, rugăciunea se săvârşeşte.

- Cum ajută înţelegerea semnificaţiilor Sfintei Cruci în ieşirea oamenilor din angoasa cotidiană, din suferinţă şi din toate încercările vieţii?

- Un teolog contemporan observa că vremurile noastre răsună mai mult de strigătul lui Iov. Majoritatea celor care suferă îl acuză pe Dumnezeu de excesele răului, de absurditatea ororilor din această lume. Dumnezeu "pare că tace atunci când mor inocenţii, iar tăcerea lui Dumnezeu se umple de strigătele celor torturaţi". Pentru toţi inocenţii care suferă, au suferit şi vor suferi în timpul vieţii lor pământeşti, răspunsul nu este unul verbal, ci este unul scris cu sânge. Este Crucea lui Iisus Hristos. Oamenii trebuie să-şi aducă aminte că Cel care este răstignit şi moare pe Crucea Golgotei este Unul din Sfânta Treime, Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin Iisus Hristos, se uneşte cu omul în mod integral. Se uneşte cu el până la moarte, se coboară până la iad, pentru a-l ridica din această stare. Dumnezeu nu ne părăseşte. El ne însoţeşte în întuneric, întrupându-se şi acceptând moartea pe cruce.

El este Atotputernic, dar nu în genul dictatorilor şi al călăilor, nu în genul puterii pe care păcătosul o poate exercita prin ură. Atotputernicia Sa este aceea a iubirii, iar iubirea înseamnă respectul nesfârşit faţă de celălalt.

Mântuitorul Iisus Hristos nu coboară de pe Crucea Sa. El va învia în taină. Îl vedem pe Crucea Golgotei ca pe unul care "nu avea chip, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, dispreţuit şi nebăgat în seamă" (Isaia 53, 3), asemenea unui om supus torturii, al cărui chip este acoperit de ura celorlalţi, de sete, de murdărie şi de sânge. Prin Cruce, El s-a identificat cu toţi inocenţii fără de chip, cu toţi nevinovaţii asasinaţi, cu toţi cei care mor fără a înţelege pentru ce anume, cu toţi cei care strigă spre cer: "De ce?". Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruieşte până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toţi umiliţii, ofensaţii, alungaţii şi chinuiţii istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat şi torturat. Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferinţa omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Iisus Hristos nimic nu poate despărţi omenescul şi dumnezeiescul. De aceea, la Paşti cântăm: "Cu moartea pre moarte călcând". Dumnezeu - Omul răstignit este Acelaşi cu Dumnezeu - Omul înviat.

Crucea face să irumpă în inima creatului, în inima existenţei noastre o forţă dumnezeiască, o viaţă mai puternică decât moartea. Dumnezeu se răstigneşte pe tot răul lumii pentru a ne deschide căile Învierii. El sfărâmă porţile morţii şi ale iadului, sfărâmă veşmântul răutăţii acestei lumi, dăruindu-ne prin Jertfă şi Înviere lumina şi bucuria vieţii celei veşnice. Crucea este, potrivit lui Nichifor Calist, îndulcirea amărăciunii şi a plictiselii care ne încearcă în mijlocul luptelor. "Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruieşte până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toţi umiliţii, ofensaţii, alungaţii şi chinuiţii istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat şi torturat. Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferinţa omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Hristos nimic nu poate despărţi omenescul şi dumnezeiescul. De aceea, la Paşti cântăm: "Cu moartea pre moarte călcând". Dumnezeu - Omul răstignit este Acelaşi cu Dumnezeu - Omul înviat…"

Cu alte cuvinte aşadar, una din cântările Triodului, din Duminica a treia a postului, spune că Sfânta Cruce "revarsă razele cele luminoase ale Învierii lui Iisus Hristos". Care este relaţia dintre Cruce şi Înviere şi cum trebuie să înţelegem această relaţie, astfel încât să facem din crucea personală drum spre învierea noastră? Sărbătoarea Cinstitului Lemn pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul veacurilor, este aşezată în inima postului, în a treia duminică a Postului Mare, pentru a arăta că această perioadă de înfrânare este o răstignire interioară a Bisericii, pentru a primi slava şi lumina Învierii. Sărbătoarea Crucii este un praznic ceresc în care îngerii împreună cu oamenii înconjoară duhovniceşte Lemnul cel sfânt pe care s-a răstignit Iisus Hristos. Crucea este ţinta şi lumina postirii Bisericii, frumuseţea jertfelnică a lui Dumnezeu şi slava tainică a Învierii.

Biserica Mântuitorului Iisus Hristos este Crucea iubirii sale răstignite, extinsă peste spaţiu şi peste veacuri în aşteptarea Învierii universale. Ea este numită "Raiul cel frumos al Bisericii", "pomul nestricăciunii, care ne-a înflorit desfătarea slavei celei veşnice, uşa Raiului". Sângele cel vărsat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe Cruce este asemuit cu vopseaua sau cerneala cu care Dumnezeu a semnat şi a pecetluit nemurirea omului. Ea este pana cu care Iisus Hristos a semnat actul eliberării noastre.

Dimensiunea pascală a Duminicii şi prăznuirea Crucii se întregesc astfel într-o iconomie teologică unică, în care suferinţa neamului omenesc se uneşte cu nădejdea sigură a Învierii lui Iisus Hristos, "Începătura Învierii celor adormiţi" (I Corinteni 15, 20). După cum reiese din Sinaxar, această Duminică a Crucii este şi o lumină profetică a Pătimirilor Domnului, care se apropie. În ea, Biserica a aşezat simetric pedagogia sa teologică, înfigând în inima postului Crucea jertfei şi a biruinţei.

Venerarea Crucii în mijlocul Postului Mare, de pildă, ducerea ei în procesiune, apare în Biserică ca o adevărată teofanie. Această parusie a Crucii şi marea solemnitate a ritului venerării ei evidenţiază limpede că, pentru teologia ortodoxă a Crucii, icoanele, moaştele sunt adevărate sfinte taine, mijloace eficace de comuniune în taină cu prezenţa lui Iisus Hristos. Ritualul intrării Crucii şi troparul arată că nu există limită foarte strictă între icoană şi euharistie, astfel că venerarea Crucii este în fond o comuniune anticipată cu patima lui Iisus Hristos şi Învierea Sa nedespărţită de ea. Cei ce sărută cu evlavie Sfânta Cruce sunt încredinţaţi că primesc Duhul Sfânt şi găsesc o adevărată sfinţire în razele duhovniceşti pe care le iradiază Crucea…**

Concluzie

După ce toate acestea sunt spuse, trebuie totuşi să amintim că oricât de limitată ar fi postirea noastră, dacă este o postire adevărată, va conduce către ispită, slăbiciune, îndoială şi tulburare. Altfel spus, va fi o adevărată luptă, şi probabil că vom cădea de multe ori. Dar adevărata descoperire a vieţii creştine ca luptă şi nevoinţă reprezintă trăsătura esenţială a postiri. O credinţă care nu a biruit îndoielile şi ispita este rar o credinţă adevărată. Din păcate, în viaţa creştină nu este posibil niciun progres fără amara experienţă a căderilor. Prea mulţi încep postirea cu entuziasm şi renunţă după prima cădere. Dacă după ce am căzut şi ne-am supus poftelor şi patimilor noastre reluăm totul de la capăt şi nu renunţăm indiferent de câte ori cădem mai devreme sau mai târziu, postirea noastră va purta roadele sale duhovniceşti. Între sfinţenie şi cinismul care ne trezeşte din orice iluzie se află marea şi dumnezeiasca virtute a răbdării – răbdarea, mai întâi de toate, cu noi înşine. Nu există un drum mai scurt către sfinţenie; pentru fiecare pas trebuie să facem un sacrificiu total. Aşadar, este mai bine şi mai sigur să începem de la un minimum – doar cu puţin peste posibilităţile noastre fireşti – şi să creştem efortul nostru puţin câte puţin, decât să încercăm să sărim foarte sus la început şi să ne rupem câteva oase când revenim pe pământ. Pe scurt: de la un post simbolic şi nominal – postul ca obligaţie şi obicei – trebuie să ne reîntoarcem la adevăratul post. Să fii limitat şi smerit, dar consecvent şi serios. Să cântărim onest capacitatea noastră duhovnicească şi fizică şi să acţionăm ca atare – amintindu-ne, totuşi, că nu există post, fără stârnirea acestei capacităţi, fără a introduce în viaţa noastră o dovadă dumnezeiască, cum că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Referinţe bibliografice:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiunea diortosită şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiep. Clujului, ed. IBMBOR, Bucureşti 2001.

2. Casian Romanul, Sfântul, Despre cele opt gânduri ale răutăţii în Filocalia, vol. I, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ed. Institutul de Arte Grafice  ,,Dacia Traiana” S.A., Bucureşti 1947.

3. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul, Omilii şi cuvântări, în col. P.S.B., vol. XVII, ed. IBMBOR, Bucureşti 1986.

4. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti 1994

5. Daniel, Patriarhul B.O.R., Foame şi sete după Dumnezeu – înţelesul şi folosul postului, Ed. Basilica, Bucureşti 2008.

6. Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Învăţătura despre post în Biserica Ortodoxă Română, în Studii Teologice, an XXXVI, nr. 7-8, ed. IBMBOR, Bucureşti 1984

7. *Diacon Ciprian Bâra – interviu (dialog) despre „Postul, pelerinaj lăuntric spre Hristos” realizat cu Părintele Gheorghe Holbea şi publicat în ziarul „Lumina” – cotidianul Patriarhiei Române, în data de  03  martie 2014 (http://ziarullumina.ro/interviu/postul-pelerinaj-launtric-spre-hristos).

8. **Gheorghe Cristian Popa – interviu despre „Crucea - semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu” realizat cu Părintele Profesor Gheorghe Holbea şi publicat în ziarul „Lumina de duminică” – al Patriarhiei Române, în data de 27 martie 2011 (http://ziarullumina.ro/interviu/crucea-semnul-iubirii-nesfarsite-lui-dumnezeu).

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/