Simbolul de credinţă sau Crezul

Simbolul de credinţă sau Crezul – teza şi sinteza mărturisirii noastre ortodoxe...

Introducere

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2010 drept an al „Simbolului de Credinţă”, reieşind din faptul că în acest an se împlinesc 1685 de la Primul Sinod Ecumenic (Niceea – 325), când au fost formulate primele 7 articole ale Simbolului nostru de Credinţă, numit „niceo-constantinopolitan”. Numărul de 1685 nu este o cifră tocmai rotundă şi nu ştiu în ce măsură a constituit un motiv serios pentru ca Sinodul să fi luat o asemene decizie, dar dacă ea a fost totuşi luată, considerăm necesar să facem o introducere în istoria acestui Crez, urmând ca pe viitor să se scrie studii serioase şi demult aşteptate, care să reflecte istoria şi teologia Simbolului nostru de Credinţă.[1] În general se spune că din cele 12 articole ale Simbolului de Credinţă: primele 7 au fost compuse la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, iar celelalte 5 la Al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol din anul 381. Afirmaţia nu este tocmai adevărată, chiar dacă în mare parte ea este valabilă. Trebuie să ştim că pe lângă aşa-zisul Crez "niceo-constantinopolitan", Biserica mai cunoaşte alte 2 Simboluri de Credinţă foarte importante: cel „apostolic” şi cel „ierusalimitean”, citat pe la anul 350 de Sf. Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale. Au mai existat şi altele. Foarte multe expresii din aceste simboluri sunt comune. Simbolul zis "apostolic", a cărui rădăcini nu pot fi găsite mai devreme de sec. III şi care este citat foarte des în Apus spre sfârşitul secolului al IV-lea şi chiar mai târziu, a influenţat şi el foarte mult varianta finală a Crezului nostru de la Constantinopol din anul 381.

O influență deloc neglijabilă a avut-o şi crezul ierusalimitean. Unii teologi apuseni, dar şi teologul român Ioan Ică jr., sunt de părerea că Simbolul nostru de Credinţă nu trebuie numit "niceo-constantinopolitan", ci "romano-constantinopolitan".[2] Mi se pare totuşi afirmaţia puţin forţată. În primul rând, nu e vorba aici de un "Crez roman", ci de unul zis "apostolic", care, deşi a fost folosit mai mult în Apus (mai ales în Milan şi Galia şi mai puţin la Roma), se trage din Răsărit şi îşi are rădăcinile în tradiţia apostolică. În al doilea rând, denumirea de "Crez romano-constantinopolitan" neglijează influenţa puternică a Crezului Ierusalimitean, nemaivorbind de contribuţia niceeană în clarificarea dogmei trinitate şi impunerea termenului ὀμοούσιος. În al treilea rând, o astfel de denumire nu e tradiţională şi are un iz ecumenist foarte evident. Aşa cum se poate vedea şi din textul Simbolului de Credinţă, acesta, ca şi toate celelalte Simboluri de Credinţă, a fost scris pentru a fi rostit la Botez. Introducerea Crezului în Liturghie este de la sfârşitul secolului al V-lea şi ea s-a făcut în nişte condiţii istorice foarte interesante.

Spre sfârşitul secolului al V-lea, în toiul controverselor hristologice dintre ortodocşi şi monofiziţi, ambele tabere se declarau fidele Simbolului niceo-constantinopolitan, ceea ce amplifica şi mai mult confuziile teologice. În acest context, printr-o adevărată stratagemă politico-religioasă, patriarhul monofizit de Antiohia Petru Gnafevs (sau Fulon), în anul 471, introduce Simbolul de Credinţă în Sfânta Liturghie. În anul 512 patriarhul monofizit de Constantinopol Timothei generalizează Crezul în Liturghie pentru tot Imperiul. Deja în anul 518, când scaunul de Constantinopol a revenit ortodocşilor, aceştia nu mai puteau scoate acest Simbol de Credinţă din Liturghie (chiar dacă el era destinat doar Botezului), pentru că în acest fel ar fi fost acuzaţi de erezie de către monofiziţi.[3] Şi iată aşa am ajuns să avem Simbolul niceo-constantinopolitan chiar în Liturghie, deşi însăşi Anaforaua liturgică şi toate celelalte rugăciuni, pe lângă conţinutul lor liturgic-sacramental, sunt şi mărturisiri de credinţă;[4] deci Liturghia nu era lipsită de Crez nici până atunci. Aceste informaţii istorice, foarte generale şi simple, cred că trebuie cunoscute de toţi, nemaivorbind de „teologi”. Iar acum să trecem la text.
Redăm mai jos textul Simbolului de Credinţă, cu unele scurte comentarii literare la text:

1. Cred[5] întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcă­torul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi ne­văzute.
2. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Năs­cut, Care din Tatăl S‑a născut mai înainte de toţi vecii: Lu­mină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dum­nezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s‑au fă­cut;
3. Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântu­ire, S‑a pogorât din ceruri şi S‑a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S‑a făcut om;
4. Şi S‑a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pă­timit şi S‑a îngropat;
5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi;
6. Şi S‑a suit[6] la ceruri şi şade de‑a dreapta Tatălui;
7. Şi iarăşi va să vină[7], cu slavă, să judece viii şi morţii, a Că­rui Împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci.
9. Întru una[8], sfântă, sobornicească şi apostolească[9] Bi­se­rică;
10. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor;
11. Aştept învierea morţilor;
12. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin!

Prin urmare, în creştinism, cunoaşterea teologică începe cu mărturisirea lui Iisus Hristos Domnul, aşa cum canonul biblic urmează canonului credinţei sau al adevărului, spune diac. prof. Ioan I. Ică jr. Creştinismul este o religie prin excelenţă mărturisitoare şi publică; urmând lui „Hristos Iisus, Care pe vremea lui Ponţiu Pilat a dat ca martor mărturisirea cea bună“, creştinilor li se cere, la rândul lor, să ţină mărturisirea şi să dea răspuns oricăruia le cere socoteală despre credinţa lor. Crezul niceo-constantinopolitan, de la a cărui elaborare creştinătatea aniversează 1685 de ani, a devenit Crezul ecumenic al Bisericii, fiind piatra de temelie în cultul şi învăţătura ei de credinţă.

Crezul este certitudine. Anume, certitudinea că subiectul lui există cu adevărat şi că este formulat în cuvinte şi fraze, că este exprimabil religios. Crezul este indisolubil legat de Logos. Între Crez şi Logos descoperim o legătură unitară, fermă şi indestructibilă. Logosul dă consistenţă formulării din Crez. Crezul, la rândul lui, este inima exprimării teologice în limbaj uman a Logosului, exprimare în care Logosul comunică despre Dumnezeu, despre Sine ca Dumnezeu-Cuvântul, despre Dumnezeu-Duhul Sfânt, despre Biserică şi despre lume şi finalitatea ei.

Crezul nostru se întemeiază pe Revelaţia dumnezeiască

În afara Revelaţiei nu putem afla Crez creştin şi cu atât mai puţin Crez creştin ortodox. Şi se numeşte aşa - Crez - pentru că, în limba greacă, în care a fost redactat şi din care s-a tradus şi în româneşte şi în alte limbi, începe cu forma verbală „pistevo“ - „eu cred“, în sensul că sunt deplin convins şi mărturisesc ferm că...

Într-adevăr, Crezul este sinteza, catargul religiei creştine, ca şi al oricărei religii care merită acest nume. Fără crez, fără un set de sentinţe mai mult sau mai puţin scurte şi conţinând esenţa religiei, nu se distinge uşor direcţia sau zarea înspre care se îndreaptă acea religie. Aşa cum o navă puternică are un catarg viguros şi o cârmă tare, gata să o menţină pe direcţia de plutire şi în lupta cu valurile, tot aşa Biserica Mântuitorului Iisus Hristos este definită de imnologii răsăriteni drept „corabia mântuirii“, iar, în planul practic, bisericile s-au şi construit mai întâi în formă de corabie, turlele servind de catarg sau catarge.

Catargul veşnic al corabiei duhovniceşti, al Bisericii - corabie exclusivă a mântuirii - este, însă, Domnul nostru Iisus Hristos, deoarece, mărturisit, succint, în şi prin Crez, ca şi prin întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii, El rămâne de neclintit pe valurile lumii şi ale veacurilor, până la eshaton şi dincolo de el.

Dreapta credinţă, corectă, harică, este însumată în Crezul ortodox

Sfintele Evanghelii relatează minunat faptul că îndeletnicirea marinărească apostolică, de pescari, a ucenicilor, a imprimat imaginea „pescărească“ în creştinismul primar; ba, chiar, peştele - în greceşte, ichthys - a devenit simbolul secret al creştinismului însuşi. Prin acest simbol, acvatic, desenat pe nisip sau purtat la gât ca amuletă, creştinii se identificau unul pe altul în perioada persecuţiilor.

În creştinism, Crezul fundamental este cel ortodox, exprimând esenţa doctrinară în toată puritatea ei, fără alunecări eretice. El însumează „dreapta credinţă“, „credinţa corectă, harică“ sau credinţa transmisă din generaţie în generaţie, cu acribie şi cu o deosebită răspundere faţă de conţinutul ei sublim. Potrivit spuselor Mântuitorului Iisus Hristos, „cine va crede se va boteza şi se va mântui“. De aceea, cine vine la Taina Sfântului Botez ar trebui să recite Crezul sau să-l citească, de trei ori, el sau naşul (naşa), când este vorba de prunci şi de copii.

Conţinutul Crezului ortodox este luat „din Scripturi“ sau „potrivit Scripturii“, ori, încă, „după Scripturi“, după Revelaţie. Crezul Bisericii creştine patristice este cunoscut îndeobşte sub denumirea de Simbolul niceo-constantinopolitan. El s-a alcătuit în secolul al IV-lea: prima parte la Sinodul Ecumenic sau Pan-creştin de la Niceea din 325, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, iar a doua parte la cel de-al doilea Sinod Pan-creştin sau Ecumenic de la Constantinopol, ţinut la anul 381.

Crezul sau Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, exprimând succint credinţa noastră, totalizează 12 articole, uşor de memorat. Aceste articole, în formularea pe care o avem şi astăzi, s-au transmis mereu neschimbate în Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Părinţii sinodali nu au „inventat“ Crezul atunci, în secolul al IV-lea, ci ei au studiat şi au analizat toate aspectele învăţăturilor dogmatice din Crezul fiecărei mari Biserici locale şi au formulat, sintetic, toate adevărurile de credinţă în fraze şi propoziţii, astfel încât să rezulte o expunere scurtă, axiomatică, uşor de folosit în planul catehetic, misionar, liturgic, dogmatic şi apologetic. Părinţii sinodali au reuşit, cu vegherea şi asistenţa Duhului Sfânt, să redea claritatea teologiei creştine, vizavi de cumplita erezie subordinaţionistă a lui Arie din Alexandria, vizând relaţia din veci dintre Tatăl şi Fiul, precum şi vizavi de vicleana cugetare a lui Macedonie, îndreptată împotriva Duhului Sfânt. Astfel, Părinţii sinodali au izbutit să evite capcanele cugetării logice, dar pământeşti, limitate, ale ereziarhilor şi să se menţină la nivelul ceresc al spiritualităţii creştine din epoca Evangheliştilor, a Sf. Apostoli, a apologeţilor şi a Sfinţilor Părinţi.

Lunecarea spre o aparentă logică filosofică - fie ea platonică sau aristotelică - ar fi fost fatală pentru păstrarea autenticităţii adevărului creştin revelat, în Sfânta Biserică. Crezul nostru, cel creştin ortodox sau niceo-constantinopolitan, este Revelaţia pe scurt sau Scriptura pe scurt, mai întâi a Vechiului Testament, sintetizat magistral în cel dintâi articol: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute“.

Nimic mai cuprinzător şi mai simplu: se reia din primul capitol al Facerii şi din Şema Israel (Deuteronom 6, 4) mărturisirea că Dumnezeu este numai Unul Singur şi că El trebuie să fie iubit din tot sufletul, şi din toată inima, şi cu toată puterea de către fiecare credincios. Anume, să se zică: „Adonai Eloheinu - Adonai echad. Veahavta Adonai Eloheka, mekol nafşeka, u mekol levaveka u mekol meodeka“. În limba ebraică, echad denotă numeralul „unu“. La fel, şi în limba greacă, se utilizează aici numeralul cardinal „unu“, iar nu numeralul nehotărât, „un“. În limba română, ar trebui să spunem: „Cred în Unicul sau Singurul Dumnezeu“ - dar nu se mai poate schimba uşor acum traducerea îndătinată.

Mărturisirea Viului, Unicului Dumnezeu

Rostită în felul acesta, expresia dată din Crez redă convingerea monoteistă, izvorând din Revelaţie, că mărturisim numai pe Viul, Unicul şi Singurul Dumnezeu - în unitate de fiinţă şi întreit în Persoane -, Dumnezeul Care există, excluzând din gândire toate imaginile idolatre, fantasmagorice ale Antichităţii şi care mai revin, uneori, în mintea unor sincretişti sau eretici moderni, în scris sau în practică. Aceeaşi mărturisire scurtă, monoteistă, avea să fie redată şi de profetul Isaia (Is. 44, 6), de unde s-a răspândit la unii arabi, fiind apoi rostită de întemeietorul islamului şi perpetuată în Coran.
Părinţii Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) au demonstrat, deci, că au perpetuat tradiţia monoteistă revelată şi au exprimat credinţa autentică şi fără echivoc a Bisericii apostolice, primare, patristice şi a noastră. Totuşi, ei, Părinţii sinodali, au mers mai departe decât Vechiul Testament, preluând din învăţătura Mântuitorului Hristos adevărul de neclintit şi incontestabil că Dumnezeu este Tatăl, Părintele nostru, al tuturor, Atotţiitorul şi Creatorul tuturor „celor văzute şi nevăzute“. Într-adevăr, după un studiu atent şi aprofundat, se ajunge la concluzia că spre acest mod de a gândi şi de a simţi converg toţi marii filosofi antici ai lumii. Ei au elaborat un fel de „teologie pre-teologică“ şi au deschis calea primirii Revelaţiei depline în Iisus Hristos, „la plinirea vremii“. Credinţa astfel exprimată este universală, este credinţa descoperită pentru tot omul care vine pe lume şi vrea să ajungă la cunoaşterea adevărului şi să se mântuiască.

Părinţii Sinodului de la Niceea au fixat miezul învăţăturii despre Hristos şi despre mântuirea în Hristos

După acest prim articol din Crez, articol universal-religios şi teologic prin excelenţă, care şi constituie temeiul indiscutabil şi acceptat al dialogului intercreştin şi, mai de curând, chiar interreligios, intrăm în textul din Crez specific numai creştinismului şi Bisericilor creştine, dar mai greu de discutat cu adepţii altor religii. Este vorba de însuşi miezul hristologiei şi al soteriologiei creştine nou-testamentare şi patristice ortodoxe de totdeauna. Îl redăm aici, în continuare: „(Cred) Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut; Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, şi S-a făcut om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat; şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit“.

Avem de-a face aici cu o relatare cu totul amănunţită, dar foarte pe scurt, a momentelor logice privind originea veşnică a Fiului - a doua Persoană a Sfintei Treimi -, comparată cu apariţia luminii din lumină, adică Naşterea Dumnezeu-Fiului ca Lumină din Dumnezeu-Tatăl ca Lumină, kenoza Fiului şi Întruparea de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, făcându-se om nu din vreo dorinţă de a-i uimi pe oameni, ca să-i facă infinit de supuşi faţă de divinitate, cum era cazul în vechile religii şi cum o aminteşte Sfântul Vasile cel Mare, ci, dimpotrivă, „pentru a noastră mântuire“. Centrul de greutate cade pe dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca să-l scape de neascultare şi de orice păcat, ca să-l mântuiască. Întruparea reală a constituit minunea extraordinară a unirii firii divine cu firea omenească, a unirii divinului cu omenescul, în favoarea omenescului. Dacă în alte religii întâlnim presupuse combinaţii dintre divin şi uman, dintre Âtman şi âtman (Sufletul divin universal şi sufletul uman individual), ele nu vizează salvarea şi desăvârşirea omului, ci mai degrabă „absorbirea“ şi aneantizarea omului. Or, în creştinism, Fiul lui Dumnezeu Se înomeneşte pentru ca omul să se îndumnezeiască, după cum învaţă Sfântul Atanasie cel Mare.

Fiul lui Dumnezeu devine „Fiul omului“

Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, a Logosului, se face fără ştirbirea sau înjosirea dumnezeirii, într-un proces kenotic unic, fără pierderea divinului în omenitate. Dimpotrivă, omenitatea se potenţează într-atât, încât „filiaţia omului prin har“ faţă de Dumnezeu să fie perfectă, fără ca omul să-şi piardă propria sa natură creată, limitele sale creaţionale. Aspectul kenotic, marcat prin cuvintele: „şi S-a pogorât din cer“, devine modelul aplecării părinteşti a Tatălui spre lume, în special spre om, asemănător aplecării părintelui spre copil, ca să-l ridice în dreptul feţei sale, capului său, la nivelul demnităţii depline şi al responsabilităţii. Căci, dacă omul nu ar fi beneficiat de Întruparea Logosului şi de întreg cursul mântuirii obiective, el ar fi rămas doar „poleit cu har“, dar nu „pătruns de har“ şi transformat total în interiorul său. Numai acea rază de soare luminează adâncurile făpturii care a trecut neoprită prin structura creaţiei, ba chiar transcende şi dincolo de această structură, făcând-o vizibilă în toată frumuseţea ei. Este raza harului dumnezeiesc, a energiilor divine necreate, despre a căror existenţă a scris şi a vorbit Sfântul Grigorie Palama.

Fiul lui Dumnezeu devine „Fiul omului“, experiind tot ceea ce aparţine firii umane, în afară de păcat. Trupul se supune nu numai naşterii ci, de asemenea, şi vieţii de familie, societăţii, cu legile ei de convieţuire, intemperiilor de tot felul, întâmpină viaţa trecătoare sub diversele ei aspecte, suferă însăşi Răstignirea, Patimile, Moartea, Îngroparea, odihna Trupului în mormântul de piatră. Dar, tot acelaşi Trup asumat de Iisus Hristos prin Naşterea din Fecioară învinge moartea, străluceşte în Înviere, Se înalţă la ceruri, şade de-a dreapta Tatălui şi va veni iarăşi ca să judece viii şi morţii şi să împărăţească la nesfârşit. Creştinul ortodox, mărturisind aceste puncte de credinţă, retrăieşte, în mic, viaţa lui Iisus Hristos, deoarece Iisus Hristos S-a împărtăşit Bisericii şi, prin ea, umanităţii întregi. În Iisus Hristos se recapitulează - după expresia Sf. Irineu de Lyon - fiecare om purtător al chipului lui Dumnezeu. Deoarece Fiul este chipul Tatălui, şi numai Fiul ni L-a arătat pe Tatăl în Sine, la fel toţi câţi se botează în Iisus Hristos devin fii după har ai Tatălui şi sunt chemaţi să I se adreseze ca şi Fiul: „Avva, Părinte!“. Fiul a făcut semne şi minuni în lume, „pentru ca lumea să creadă“, pentru ca oamenii să se convingă de existenţa lui Dumnezeu ca Părinte iubitor şi proniator al oamenilor şi al întregii creaţii. Deoarece a pătimit pentru lume, Fiul întrupat a dobândit întreaga justificare pentru a judeca viii şi morţii şi pentru a împărăţi veşnic.

La Constantinopol, în anul 381, s-a fixat esenţa învăţăturii despre Duhul Sfânt şi despre Biserică

Acelaşi verb, „cred“, deşi nu se repetă în faţa fiecărei fraze sau propoziţii, impune, gramatical vorbind, acuzativul, în continuare, în textul propriu-zis. Aici se expune învăţătura despre Duhul Sfânt, pnevmatologică, a Bisericii nedivizate. Duhul este mărturisit ca Făcătorul de viaţă, ca Izvor de viaţă, purcezând din Tatăl şi fiind împreună închinat (symproskynoumenon) şi slăvit (syndoxazomenon) cu Tatăl şi cu Fiul. El este Duhul „Care a grăit prin prooroci“. „(Cred) Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.“ Se înţelege de aici relaţia strânsă dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cele trei Persoane existând în aceeaşi fiinţă, ca Dumnezeul unic şi singurul adevărat. Biserica Romano-Catolică a introdus în Crez, contrar canonului 7 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, expresia neortodoxă că Duhul purcede şi de la Fiul (Filioque), în urma acceptării ei la Sinodul local de la Toledo (1589), în speranţa că, astfel, arienii din Spania vor veni la credinţa dreaptă, ecumenică. Stând însă şi mai departe pe temelia sigură a mărturisirii din mileniul I, Biserica Ortodoxă, în ciuda marilor dificultăţi şi asperităţi istorice, nu a schimbat nici o iotă din Crez. În fine, Crezul trece rapid, dar pe înţeles, peste ecleziologie, mărturisind că Biserica Mântuitorului Iisus Hristos este una singură, implicând faptul că fărâmiţarea Bisericii este un fapt neobişnuit şi dăunător creştinismului; că ea este sobornicească, adică universală, de pretutindeni.

Crezul niceo-constantinopolitan, un memento perpetuu pentru ortodocşi

„(Cred) Şi întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisesc un botez, spre iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.“

Biserica mărturiseşte cu Apostolul: Un singur Domn, Iisus Hristos, o singură credinţă - cea pe care a adus-o în lume Domnul nostru Iisus Hristos, un singur botez, spre iertarea păcatelor. Botezul (greceşte, baptisma) înseamnă afundare, nu scufundare, nici cufundare. Din afundare se revine la suprafaţă, viu, dar din scufundare şi cufundare, nu.

Încheiere

Aşadar, acesta este sensul credinţei noastre şi acesta este şi sensul cuvântului botez. Este vorba de moartea prin afundarea în apă cu Iisus Hristos şi revenirea la viaţă împreună cu El, lăsând să se scufunde, să rămână la fundul cristelniţei, al apei, numai păcatul strămoşesc, păcatul neascultării adamice.nÎn concordanţă cu învăţătura de credinţă privitoare la botez este şi aşteptarea învierii morţilor şi venirea vieţii veşnice. Într-adevăr, creştinul ortodox crede puternic în învierea celor răposaţi, după făgăduinţa Mântuitorului Iisus Hristos din Evanghelia după Matei şi după cuvintele Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni. Judecata universală va fi instantanee şi răsplata pentru fapte va veni pe loc şi pentru veşnicie. A uita de adevărurile credinţei înseamnă asumarea unui risc uriaş, contrar speranţei de generaţii şi iubirii lui Dumnezeu faţă de om. De aceea, Crezul nostru, Crezul niceo-constantinopolitan, este şi un memento perpetuu pentru ortodocşi, fiind rostit nu numai la Sfânta Liturghie, ci, de asemenea, şi la unele Sfinte Taine şi ierurgii.
          
          
Note bibliografie şi explicative:

[1] Aş propune chiar ca la 12 Facultăţi de Teologie din România să se facă simpozioane ştiinţifice pe câte unul din articolele din Crez, cu precizarea ca la articolul despre Botez să se includă discuţii şi despre celelalte Sfinte Taine, aşa cum se practică şi în Catehism.
[2] Cf. Canonul Apostolic vol. I, Ed. Deisis / Stavropoleos 2008, pp. 205-232. Într-un capitol destul de extins din acea carte, diaconul Ioan Ică jr. ne dă şi textele celor mai vechi Simboluri de Credinţă de unde se vede clar de unde şi ce idei sau formule de credinţă au fost împrumutate.
[3] Cf. Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Ed. Deisis, 2004, pp. 160-161. Aşa cum reiese din această lucrare, în Apus, Simbolul de Credinţă a fost introdus prin hotărârea Sinodului de la Toledo din anul 589, având şi adaosul Filioque (pe atunci folosit doar în Spania, în lupta cu arienii vizigoţi).
[4] Cf. Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă – istorie şi actualitate, Ed. Sophia 2008, pp. 290-297.
[5] Ekthesis-ul de la Niceea, întrucât era o mărturisire de credinţă anti-ariană a celor 318 de episcopi, avea la început cuvântul "credem" (la plural), după care urmau celelalte formule de credinţă. Acestea însă au fost însă uşor modificate în 381 cu expresii din celelalte două Simboluri amintite mai sus. Singurul Crez care avea atunci forma de singular "Cred" era Simbolul Apostolic, folosit la Botez, şi anume de aici a fost preluată această formă de singular în redactarea finală de la Constantinopol, întrucât şi acest Crez avea ca primă menire folosirea lui la Botez. După introducerea Crezului în Liturghie parcă s-ar simţi iarăşi nevoia de plural, când Crezul este rostit sau cântat în comun, dar şi în acest context se justifică totuşi şi forma de singular, pentru că aceasta accentuează credinţa personală a fiecărui ins în parte, care-şi asumă şi mărturiseşte liber şi conştient acest Crez.
[6] Termenul ανελθόντα provine de la ανήλθον, aorist al verbului ανέρχομαι, şi poate fi tradus prin „a urca” (pe nişte trepte), „a [te] căţăra”, „a [te] sui”. Deci, în contextul dat, trebuie tra­dus: „S‑a suit” – cum a tradus şi Sfântul Dosoftei al Moldovei, dar nu „S‑a înălţat” – cum spun unii astăzi. Într‑adevăr, sensurile sunt oarecum apropiate, dar Părinţii de la Niceea au preferat acest cuvânt în Crez, pentru că în primele secole Sfinţii Părinţi (în general) întrebuinţau mai des „ ανέρχομαι” (preluat din Psalmul 46, 5), chiar dacă ceva mai târziu devenise deja uzual termenul „ανάληψις – înăl­ţare”, de unde şi denumirea de astăzi a sărbătorii: „Înălţarea Domnului”. Primul Sfânt Părinte care a folosit termenul ανέρχομαι cu referire la eveni­mentul petrecut cu Mântuitorul după înviere a fost Sfântul Iustin Martirul şi Fi­losoful. La el îl întâlnim de mai multe ori, în operele sale: Apologia I: cap. 21, 31 şi 42; şi Dialogul cu iudeul Trifon, cap. 34. Nu‑i clar însă de ce tradu­cătorii români ai acestor lucrări (vezi: Apologeţi de limbă greacă, Bucureşti, 1997, pp. 53, 61, 71, 167) au tra­dus acelaşi termen de fiecare dată, diferit: „înăl­ţa”/ „urca”/„ridica”; şi numai ter­menul „άνοδος – mergere în sus”, a fost tra­dus de aceştia prin „suire” (Dialog cu iudeul Trifon, cap. 82, în volu­mul citat, p. 327). [Terme­nii au fost verificaţi după G.W.H. Lampe, A Pa­tristic Greek Lexi­con, Oxford, 1961, pp. 110, 137, 146; tot despre aceste di­ferenţe vezi şi Hierotheos VLACHOS, Predici la Marile Sărbători, Galaţi, 2004, p. 259.]
[7] Verbul ar trebui tradus mai degrabă prin prezentul: iarăşi vine – ceea ce teologic nu ar fi deloc greşit, ba chiar în acord cu textul din Psalmul 117, 26 (şi versetele paralele din Evanghelie), cu cel din I Corinteni 16, 22 şi mai ales cu teologia primelor veacuri, în care ve­nirea Domnului era aşteptată în permanenţă, cu multă bucurie. To­tuşi traducerile româneşti şi multe din cele moderne folosesc verbul la viitor, ceea ce face ca a doua venire a Dom­nului să fie înţeleasă ca un act unic şi irepetabil, ce se va produce într‑un vii­tor necunoscut.
[8] Cuvântul „una” este în acest caz un numeral ce desemnează can­titativ, dar mai ales calitativ un atribut al fiinţei Bisericii şi deci nu trebuie confun­dat cu articolul omonim una. De aceea după acest cuvânt trebuie să existe vir­gulă (în scriere), respectiv pauză (în ros­tire), pentru a scoate în evidenţă fie­care atribut al Bisericii.
[9] Suntem de acord cu ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, care propune înlo­cuirea cu­vântului „apostolesc/apostolească” cu „apostolic(ă)” (cf. Cartea deschisă a Împărăţiei, Bucureşti 2005, p. 184). Considerăm însă că o atare schimbare, într‑un text atât de uzual ca Simbolul Credinţei, nu se va putea realiza uşor, mai ales că termenul nou „apostolic(ă)” nu rimează cu termenul antecedent „sobor­nicesc/sobornicească” (la moment neschimbabil).

Dr. Stelian Gomboş