Adaugat : 25 Iunie 2014
Despre tinerii de astăzi şi morala creştină, precum şi despre primenirea lor în Biserică...
Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!...
Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!...
Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!... Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!...
Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic–mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacaralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!... Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bineştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!...
Vorbind, aici, de primenirea duhovnicească a tinerilor în Biserică, ne referim la purificarea noastră duhovnicească ce trebuie să urmeze şi să împlinească, în mod integral, învăţătura Bisericii lăsată nouă moştenire de către Mântuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, ne arată nouă calea (unică şi autentică) ce duce la mântuire, parcurgând drumul de la „Chip” la „Asemănare”, adică de la „Biserica luptătoare” spre „Biserica Triumfătoare” a Împărăţiei celei veşnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a păcatelor) dar este pentru lumea aceasta (a păcătoşilor)!...
Propovăduirea şi mărturisirea noastră nu trebuie să fie una de „ghetou” ci una săvârşită în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, pentru a ajunge la o curăţire şi o desăvârşire a lăuntrului nostru şi al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru că, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei şi a păcatului comodităţii, a triumfalismului şi a autosuficienţei, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a mândriei şi a slavei deşarte!... Energia rămasă după toată răvăşirea noastră moral-duhovnicească, o epuizăm prin provocarea şi alimentarea patimii curiozităţii, a vanităţii, a satisfacerii plăcerilor şi a păcatelor de tot felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigaşului – toate acestea din cauza diavolului care a reuşit să ne înrobească, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc şi trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simţiri!...
Tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea, dreapta socoteală şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!...
În tot acest răstimp acordat, din bunătate divină, dobândirii mântuirii noastre, trebuie să învăţăm foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim recunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam nevoie!...
În altă ordine de idei, referindu-mă, în rândurile de mai jos, la relaţia şi raportul tinerilor de astăzi cu morala creştină, aş vrea să precizez faptul că, noi, tinerii, şi în general creştinii n-ar trebui să înţelegem problemele de morală ca un scop în sine. Evanghelia are, într-adevăr, un conţinut moral, dar moralitatea nu-şi este suficientă ei însăşi. Putem întreba unde este “moralitatea” atunci când însuşi Atotdesăvârşitul Dumnezeu îndură răstignirea? Noi, tinerii, ne răzvrătim adeseori împotriva legilor morale, fiindcă instinctul nostru spiritual trezeşte în noi dorinţa de a ne lăsa călăuziţi de iubire într-orelaţie liberă şi personală cu Adevărul. Problemele morale trebuie prezentate întotdeauna în aşa fel încât acest instinct spiritual să fie favorizat să se dezvolte şi nu sufocat, căci un mare scriitor bisericesc a subliniat faptul că “virtutea există pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute” - Sfântul Maxim Mărturisitorul. Noi înşine trebuie să dăm un exemplu de morală creştină sub toate aspectele ei: poate că, dintr-un anumit punct de vedere, viaţa noastră este curată, dar suntem noi oare întotdeauna generoşi cu cei aflaţi în nevoi? Ne-am eliberat oare de spiritul agoniselii? Încercăm oare să ne trăim toată viaţa noastră întru Domnul? Poate că viaţa noastră este în felul ei “imorală”.
Când discutăm probleme morale, trebuie să ne manifestăm convingerea că, reduse la ele însele, principiile etice n-au valoare veşnică şi-ar putea duce la fariseism, la ipocrizie, chiar dacă ar fi înveşmântate într-o terminologie creştină. Există desigur etaloane de comportament proprii vieţii creştine - le găsim în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile sfinţi1or - dar, strict vorbind, ele nu sunt etaloane etice; sunt reflectarea vieţii dumnezeieşti în existent umană. Creştinismul trebuie experimentat nu ca îmbrăcarea unei “cămăşi de forţă” morale, ci ca “trăirea plenară a vieţii dumnezeieşti, a iubirii dumnezeieşti, a atotadevărului dumnezeiesc”. Desigur, trebuie să ne luăm în serios păcatele morale şi să nu subestimăm primejdiile suf1eteşti, spirituale, la care ne expun, dar nu trebuie să înţelegem moralitatea în termenii păstrării unei conştiinţe confortabile în această lume, ori a păstrării unei reputaţii intacte în ochii celorlalţi, ci în termenii de mântuire (scopul vieţii creştine este dobândirea vieţii veşnice; în relaţie şi comuniune cu Dumnezeu, scopul este dobândirea mântuirii persoanei umane).
Noi, tinerii, suntem aproape de Evanghelie prin aversiunea şi dispreţul faţă de ipocrizie şi faţă de mulţumirea de sine. Hristosul care ne va atrage este cel care i-a certat pe evrei, pe farisei pentru făţărnicia şi ipocrizia lor. Trebuie să înţelegem păcatul într-un mod autentic ortodox. Păcatul este judecat prin pierderea harului pe care îl suferim când ne depărtăm de la izvorul voinţei dumnezeieşti. Acceptăm autoritatea canoanelor, învăţăturilor şi principiilor bisericeşti, dar când vedem un tânăr care refuză să accepte îndrumările ei s-ar putea să trebuiască să-i îngăduim aceluia să redescopere autoritatea spirituală a Bisericii prin experienţa lui personală; adeseori nu există altă cale, deşi ea poate fi dureroasă.
Relaxarea moravurilor în zilele noastre este o mare ispită pentru noi tinerii, şi nu numai. Societatea noastră este mult prea permisivă si uşuratică. Toate perversiunile sunt acceptate şi justificate, iar faptul de-a rămâne credincios căii lui Iisus Hristos este foarte posibil să fie văzut şi el ca o “perversiune”. Noi ştim şi purtăm aceasta în mintea şi inima noastră şi totuşi nu-i mai puţin adevărat că ispita de a părăsi credinţa creştină însăşi influenţaţi fiind de tot felul de curente venite de oriunde şi de fapt de nicăieri - este mai puternică şi mai gravă, şi că trebuie să fim foarte atenţi atunci când avem de-a face cu astfel de tineri. De exemplu, adeseori o relaţie păcătoasă se naşte pentru că inima cuiva e deja relative indiferentă la chemarea lui Hristos făcută fiecăruia personal. Când încercăm să îndreptăm pe cineva trebuie să încercăm să venim la miezul problemei, şi atunci când înfruntăm problemele de ordin moral ce ne privesc pe noi tinerii, trebuie să avem grijă să păstrăm ordinea priorităţilor. Avem nevoie de mult tact şi discernământ când experimentăm idei noi, şi nu trebuie să ne creăm problem mai mari numai pentru că, de teamă, pierdem din vedere esenţialul.
Mulţi dintre tinerii care se droghează astăzi se răzvrătesc împotriva prea multor reguli şi obiceiuri în care ei nu mai văd niciun sens profund sau se răzvrătesc împotriva principiilor şi învăţăturilor sănătoase dar prezentate şi chiar impuse într-o manieră cu totul deficitară, adică ostilă. O broşură publicată recent de către guvernul britanic în legătură cu abuzul de droguri, constată că cea mai bună măsură preventivă împotriva drogurilor este o relaţie bună între tineri, mai ales între adolescenţi şi părinţi, bazată pe comunicare, deschidere şi încredere reciprocă.
În cazul unor dileme de ordin moral, tinerii trebuie să se roage, să continue acest lucru şi să caute cât mai devreme cu putinţă sfatul unui preot duhovnic. Părinţii trebuie şi ei să se roage şi să urmeze sfatul duhovnicului. Nu trebuie neglijate nici prieteniile curate şi sincere. De fapt, atât preotul duhovnic cât şi părinţii trebuie abordaţi ca nişte prieteni - dar şi invers.
Aş vrea să subliniez ca o constatare, că multe dintre problemele pe care tinerii le ridică preoţilor şi educatorilor trebuie să fie discutate cu tinerii înşişi. Dacă despre toate aceste problem se vorbeşte în mod firesc şi din timp acasă, adolescentul de pildă, este pregătit pentru hotărârile ce le va avea de luat. Cel mai adeseori însă, din nefericire, problemele sunt de obicei ridicate abia când s-a creat deja o barieră între generaţii. Ar fi de dorit ca pe măsură ce copiii se apropie de vârsta adolescenţei să înceapă să discute cu părinţii despre ispitele cu care se vor confrunta mai târziu.
Ca o concluzie, aş dori să subliniez faptul că, în calitate de adulţi creştini, trebuie să arătăm pentru tinerii noştri aceeaşi dragoste ca aceea a fiului risipitor, care, este de fapt a lui Dumnezeu însuşi. Să ne deschidem braţele spre a-i îmbrăţişa la piept cu dragoste pe fiii noştri, chiar dacă şi-ar lua moştenirea şi-ar pleca într-o ţară îndepărtată unde ar risipi-o în păcat.
Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără, şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi - în timp - ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete. Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”
Acum, în încheierea acestui articol, voi afirma şi susţină că, cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!...
Stelian Gomboş
